Un interviu care m-a făcut mai optimistă

Știți senzația aia care apare când lumea vorbește de o carte și pare interesantă, dar până la urmă reiese că autorul e român și renunți la ideea de a o citi pentru că doare gândul că o să-ți rupi dinții în detalii sterile, descrieri interminabile, personaje fade și așa mai departe?

Eh, cam așa am pățit cu „Greva păcătoșilor” de Florin Chirculescu. O amică îmi tot spunea că e superbă, că povestea e grozavă și așa mai departe. M-am uitat neîncrezătoare la ea, la volumul de peste 1000 de pagini, am zâmbit, am dat din cap și am refuzat să pun mâna pe carte. Nu cred că latinii la asta se refereau când ziceau ars longa, vita brevis, dar viața e prea scurtă, arta e uneori prea lungă.

Dar acum am văzut interviul ăsta cu Florin Chirculescu de pe Bookaholic. Nu e un interviu bun – persoana care ia interviul pare să aibă întrebări standard și mici obsesii, dar poate că tocmai asta mi-a atras atenția.

Uite un citat:

Biblioteca are o poveste a ei?

Nici nu-mi dau seama ce istorie poate să aibă o bibliotecă, nu mi-am pus niciodată problema asta. Cărțile le citești, pe urmă trebuie să le pui undeva […] (Îi spun că l-am întrebat asta pentru că unele biblioteci au o istorie a lor – n.r.) Sunt fie chestii luate de la Ikea, fie pur și simplu niște rafturi, cum sunt cele de pe balcon.

M-am distrat aici. Îmi și imaginam întrebările insistente, speranța de a obține cine știe ce povești mărețe și mitologice. Dar Chirculescu nu s-a apucat să băsmească superior. Biblioteca este o bibliotecă. Ca majoritatea bibliotecilor, a fost cumpărată. Sunt niște rafturi. Când tipa insistă, îi povestește și despre mobila din casă, e ok.

Motivul principal pentru care m-a încântat chestia asta e că, acum mulți ani, am dat la televizor peste un interviu cu Mircea Cărtărescu. Era așezat pe un scaun în penumbră – sau cel puțin, așa mi-l amintesc eu; poate că era așezat într-un con de lumină, poate că stătea în picioare. Nu contează. Însă cum stătea el acolo cu un aer mistic de scriitor măreț, i s-a pus întrebarea: „Cine este Mircea Cărtărescu?”

Spre stupoarea mea, a răspuns cu „Mircea Cărtărescu este” și și-a făcut o mică biografie. Dezamăgirea că n-a dat un răspuns care să scoată în evidență tembelismul întrebării mă urmărește și acum.

Restul interviului cu Chirculescu mă face să simt că e genul de om cu care aș vrea să schimb câteva cuvinte. Pare genul de om căruia îi plac cărțile așa cum îmi plac și mie. Îl plac pentru că spun povești, pentru că-l distrează. Le cumpără și nu apucă să le citească. Îi dispar din bibliotecă, lucru care mi-e îngrozitor de familiar – aș putea să jur că aveam un volum de „Le Morte d’Arthur” prin bibliotecă și îl tot caut și nu e nicăieri.

Am început să mă gândesc că poate e un scriitor căruia îi plac propriile povești, nu unul care încearcă din răsputeri să semene cu un Scriitor Adevărat și urmează toți pașii, inclusiv pe cel de a fi publicat. Asta nu înseamnă că o să citesc „Greva păcătoșilor”, pentru că am o grămadă de cărți pe care tot n-apuc să le citesc. Dar mă face să simt că, în ciuda lucrurilor super-mega-laudative pe care le tot aud despre el (există și un adevărat delir în Observatorul Cultural, despre Dumnezeu-Tatăl Chirculescu; jur că nu inventez), ar putea fi chiar un scriitor ok. Iar asta mă bucură. Înseamnă că lumea literară românească nu e chiar atât de lovită în aripă pe cât credeam.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *