Pot să jefuiesc oricând un sfert dintre restaurante

Am ieșit cu prietenul să mâncăm în oraș. Am discutat noi despre tot felul de lucruri, de la rolul facultăților în ziua de azi la câte săptămâni are un semestru și, spre final, i-am dat șah mat cu o întrebare filozofică profundă. Sau poate doar l-am întrebat ce vrea să facă în seara asta și dacă are chef să ne uităm la un episod de Doctor Who. Oricum ar fi, a căzut pe gânduri și acolo a rămas.

Între timp, a venit chelnerița să ia farfuriile goale.

„Ne aduceți și nota, vă rog?” am rugat-o. E o întrebare destul de simplă și explicită, cred: dacă cer nota, înseamnă că vreau să plătesc.

Chelnerița s-a uitat la mine, apoi la prieten. S-a aplecat un pic spre el.

„Cash sau cu cardul?” l-a întrebat.

M-am întors spre prieten, confuză. Nici nu știam că-și dorea să facă parte din conversația asta. Să fi deschis gura între timp? Să pară dornic să plătească? Aș, dimpotrivă. S-a scuturat brusc din gânduri, clipind brusc și mult, readus cu picioarele pe pământ.

„Hmm? Ce-ați întrebat?” a zis el.

„Cash sau cu cardul?” l-a întrebat ea din nou, mai tare.

El s-a uitat la mine, întrebător.

„Cash,” i-am zis eu chelneriței, scăzându-i mental un leu din bacșiș. Ea s-a uitat la prieten.

„Cash, cash,” a repetat el, iar eu am mai scăzut un leu din bacșiș, în timp ce chelnerița dispărea din zonă.

Mi-am scos portofelul din geantă, mi l-am pus înainte și am început să îl învârt între degete, așa cum faci uneori când aștepți o notă pe care vrei s-o plătești. Dacă n-aș fi vrut să plătesc, aș fi scos telefonul. Sau cartea. Sau nimic.

Chelnerița s-a întors la masă și a pus nota în fața prietenului, care mi-a pasat-o. Așa cum face de fiecare dată atunci când cer nota, scot banii și în general dau semne că vreau să plătesc, însă par să fiu invizibilă pentru chelner.

Pentru că nu e prima oară când o pățim. Eu cer nota, i se aduce lui. Eu scot portofelul, el poartă conversația despre plată. Ai crede că, lucrând în domeniu, chelnerii mai dau și peste situații în care unul dintre cei de la masă are un portofel în mână și celălalt nu dă niciun semn că ar vrea să plătească, dar se pare că nu.

Uneori, mă enervează. Alteori, reduc doar treptat bacșișul. Și de cele mai multe ori mă întreb dacă situația spune mai degrabă ceva despre misoginism sau despre obiceiurile de plată ale românilor – sau despre amândouă.

Oricum ar fi, încep să-mi dau seama că pot să dau o spargere la un restaurant de-ăsta. Nu în orice restaurant, alea mai de lux au de obicei chelneri care se adaptează repede la situație, iar altele au angajați cu experiență. Însă în restul, să tot fie vreun sfert din ele, devin invizibilă în momentul în care vreau să plătesc nota. Așa că pot liniștită să mă ridic de pe scaun, să mă duc la casa de marcat, să aștept până o deschide cineva și să șutesc toți banii din ea. N-o să mă vadă nimeni, mai ales dacă urlu, „Cash! Vreau să plătesc cash!” în timp ce o fac.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.