Există o tendință pe care am văzut-o destul de des în conversații: cea de a discuta despre cât de tare merită cineva sau altcineva un lucru. Poate că e vorba de cine merită să vândă cărți, poate problema e salariile din UE versus salariile noastre. Străzi frumoase, orașe curate. Orice-uri de-astea, care se rezumă la „de ce au alții și eu n-am”.

Mereu mi-i imaginez pe oamenii ăștia pe o insulă pustie, discutând cui îi aparține de drept casa de pe deal: artistului de geniu? Celui care lucrează mai mult? Celui care e mai bun la suflet? Celui care are mai multă nevoie de ea? Oamenii discută, se ceartă, se elimină unii pe alții din discuție pentru tot felul de motive mici și mari și fiecare ajunge la concluzia că el o merită. Unii ajung în minoritate și sunt alungați cu ochii vineți și capul spart. Grupul victorios, care o fi el, se urcă atunci pe deal să-și ia în primire vila superbă, dar descoperă că ea nu există. Ca să existe, ar trebui construită.

În viața reală, casa de pe deal e deseori pe insula vecină: oamenii din insulele Faroe/Islanda au ditamai industria de carte (proporțional vorbind), de ce n-avem și noi; străinii au servicii care funcționează, de ce n-avem și noi? E destul de simplu: pentru că n-am construit ce era de construit. Uneori n-am construit noi ca persoane, alteori n-am construit noi ca grup.

Mă uitam pe alte bloguri – am văzut pe la Dorin câteva articole despre cum e ok să fii mediocru și că unii trebuie să accepte asta, pentru că nu putem fi toți geniali (chiar prin definiția mediocrității/geniului). Nu sunt neapărat de acord, pentru că sunt oameni care decid că nu pot mai mult și se lasă pe o ureche, deși ar avea _cu ce _să facă mai mult, în timp ce ăia care teoretic erau mediocri le-o iau înainte pentru că muncesc mult. Dacă te cunoști suficient de bine încât să știi ce nu poți face, dar ai încredere în tine să te pui cu burta pe treabă, poți ajunge departe.

Zic de „construit”, nu de „meritat”, pentru că „meritatul” implică să-i convingi pe ceilalți să-ți dea. „Construitul” implică să-ți dai singur.

Am văzut pe la alde zoso ideea că trebuie să te ocupi să-ți faci casa frumoasă și să lași politica și problemele mărețe deoparte. Nu sunt de acord nici cu asta, pentru că dacă ignori tot ce e „inutil” în viață, n-ai făcut nimic. Majoritatea chestiilor care fac viața să merite trăită nu sunt cele absolut necesare.

Dacă e vreo problemă reală, e să te lași dus de val cu tot felul de probleme minore și să nu construiești nimic, pentru că ești prea ocupat să sari din floare-n floare și azi îți pasă de ce a zis Dragnea, mâine ți se pare important că ai o ușă scorojită, poimâine te revolți pe un vecin și răspoimâne militezi împotriva memelor cu pisici.

Construitul se întâmplă în timp, cu efort constant. Nu te obligă nimeni să-l faci, poți să treci prin viață pe-o ureche: poți să nu înveți aproape nimic în școală, să ai o meserie pentru care n-ai nevoie de pregătire și pe care-o faci fără să-ți bați capul prea tare – și care deci nici nu prea aduce bani. Poți să ai o casă vraiște, să vegetezi de pe o zi pe alta. Poți să ignori orice problemă care-i afectează și pe alții, de la datul de zăpadă din fața casei și până la vot (pentru că îți zici că, dacă ar conta votul, nu te-ar lăsa să votezi). Și pe urmă te întrebi de ce n-ai nimic: nu pentru că nu meriți, ci pentru că n-ai făcut nimic. Te uiți în jur și te întrebi de ce n-ai casa de pe deal, iar răspunsul e că trebuia s-o construiești întâi.

Iar construitul ăsta înseamnă într-adevăr să-ți vezi de ce e în jurul tău, cum zice alde zoso. Și înseamnă să te educi singur – sigur că poți să treci prin școală și facultate fără să înveți nimic, după cum repetă iar și iar (și iar și iar) Eftimie, dar dacă înveți tot felul de lucruri, constați brusc că ai multe posibilități. Iar dacă vrei să te implici social, poți face mult mai multe dacă nu ești doar masă de manevră care sare cu turma, ci știi ce se întâmplă, iar asta iar necesită efort și documentare.

Hm? Ce? Cei cu pile reușesc oricum și au mai multe oportunități? Da, dar majoritatea dintre noi n-avem pile, dacă mai suntem și vai de steaua noastră, e nasol.

Bănuiesc că pare amuzant că o traducătoare en-ro, ro-en zice chestiile astea (mai ales că în ultimele săptămâni cel mai productiv lucru la mine e tusea) (și că lumea crede că oricine poate traduce, mai ales din engleză), dar uite că trăiesc bine din asta. Cred că mai bine decât majoritatea celor din branșă. Într-adevăr, editurile mari nu m-au băgat în seamă pentru că eram neica nimeni, dar uite că am găsit ceva mai bine plătit și mai interesant altundeva, pentru că știu să învăț și să lucrez bine – și am avut un dram de noroc cât să găsesc o cale deschisă. Iar dacă într-o zi o pica chestia cu traducerile, e ok, am o bază și în științe exacte și informatică, pot să mă reapuc de învățat programare.

E vorba de construit: îți construiești viața, îți construiești cariera, îți construiești relațiile, îți construiești un cămin, îți construiești o bucățică de lume care să fie cum vrei. Nu aștepți să ți se dea, ci faci pași ca să obții ce vrei.