Autorizația de traducător e un eșec al Ministerului Justiției

Am renunțat de curând la autorizația de traducător. Nu și la meseria de traducător, pe care mi-o fac cu spor printr-un SRL – doar la autorizația dată de Ministerul Justiției și la persoana juridică pe care o aveam înainte.

Ca idee, traducătorii autorizați sunt un fel de PFA, dar nu chiar. La ANAF, intră la categoria „profesii liberale”, cam la fel ca avocații, arhitecții și alte persoane care spun că au un „birou”. Dar dacă ceilalți par relativ ok cu modul în care sunt formate breslele din care fac parte, la traducători mi se pare că lucrurile cam scârțâie.

Iată câteva probleme pe care le-am descoperit de-a lungul celor câțiva ani în care am fost traducător autorizat.

1. Obținerea autorizației s-a făcut greșit

Autorizația de traducător de la Ministerul Justiției se obține în două feluri: fie dai un examen pentru specialitatea științe juridice, fie o primești la cerere dacă termini o facultate de profil.

[Notă: mea culpa, se pare că de curând au schimbat sistemul, autorizația se primește doar prin examen. Mulțumiri Andreei pentru informație. Tot ce am zis era încă valabil în 2013, deci problemele respective sunt valabile pentru autorizațiile mai vechi.]

Eu am terminat facultatea de limbi străine, specializarea japoneză-engleză, așa că am optat să obțin autorizația pe baza diplomei. Grozav, nu? NU. Sigur, a fost foarte convenabil pentru mine, dar adevărul e că n-am făcut nimic legat de domeniul juridic la facultate. Citesc un contract sau un act cu la fel de multă dificultate ca majoritatea celor din jur, iar să traduc așa ceva până și din engleză în română ar fi un chin.

Însă pentru că am terminat facultatea de japoneză-engleză și pentru că mai multă lume mi-a spus să-mi iau neapărat autorizația și pe japoneză, ca să fie, teoretic ar fi trebuit să pot traduce contracte în/din japoneză.

Ca idee, la facultățile de filologie înveți literatură, cultură și limbă de bază. Nu înveți economie, termeni juridici și așa mai departe. Iar pentru că unele limbi sunt foarte greu de învățat în trei ani (japoneza, să zicem), ieși din facultate cu abilitatea de a citi câteva paragrafe dintr-o carte ușoară, dacă te chinui un pic și ai un dicționar la îndemână.

Cu alte cuvinte, autorizația asta nu e un semn că poți traduce corect orice fel de text. Nu garantează că știi nici măcar limba – iar un traducător bun e un pic altceva decât doar o persoană bilingvă. Trebuie să fie cineva care poate face o adevărată muncă de cercetare ca să înțeleagă textul pe care-l are în față și ca să fie sigur că ce spune în limba-țintă are sens.

De ex., acum câțiva ani am avut de tradus, tangențial pentru un proiect mai mare, niște texte destul de scurte despre câteva tricouri cu „Screenprinted design on the front” și alte năzbâtii. A trebuit să stau și să sap să văd ce înseamnă „screenprinted”, apoi să caut în română „serigrafie” și să mă asigur că e un termen uzual, corect și se referă la ce trebuie. Apoi am trecut la următorul termen și la următorul șamd. Cercetare la greu, iar faptul că vorbesc și româna, și engleza cam la fel nu înseamnă că știu termeni din tot felul de domenii cu care n-am avut de-a face.

Deci cei care au stabilit condițiile pentru obținerea autorizației nu înțeleg nici domeniul traducerilor, nici ce se face în facultate, nici nivelul de pregătire al absolvenților de facultate. 

Sincer, dacă legea ar cere să se dea un examen pentru oricine vrea să facă traduceri juridice, aș fi complet pentru ideea asta.

2. Autorizația e pentru prea multe

Să zicem că aș fi fost tobă de carte în domeniul juridic și aș fi luat autorizația doar pentru engleză. Tot ar fi fost o problemă: autorizația spune că ești traducător și interpret, adică faci două meserii foarte diferite.

Traducătorii traduc documente scrise – cu asta mă ocup eu (salut!). Ca traducător, ai timp să lucrezi, poți edita textele, poți căuta cuvinte, poți formula cu atenție tot ce trebuie. E o muncă de migală, în care cauți cuvintele pe care nu le știi, cauți formulări mai bune, învârți fraze, încerci să redai stilul originalului și să te asiguri că are sens și e lizibil.

Interpreții sunt cei care te aud vorbind și redau ce ai spus în altă limbă, aproximativ în timp real. Se pregătesc dinainte când e vorba de prezentări, dar nu stau jumătate de oră să caute prin dicționare și să reformuleze ideile ca să fie cât mai clare. Nu știu finețurile, pentru că e o meserie pe care n-o pot face. Pur și simplu mă blochez chiar și în situații informale.

Dacă vrei să depui un dosar care să conțină un certificat de naștere tradus în altă limbă, ai nevoie de un traducător. Dacă vrei să iei pe cineva străin în căsătorie și trebuie să vină cineva la ceremonie ca să fie clar că mirele/mireasa pricepe ce se întâmplă, ai nevoie de un interpret.

Din câte știu, parcă există ceva cursuri de pregătire și pentru interpreți la facultatea de limbi străine… dar nu la filologie. Parcă la traduceri. Cred că la limbi moderne aplicate, cu ce s-or fi ocupând și ei. Noi nici măcar n-am văzut de aproape cum arată cabinele în care își fac interpreții treaba.

Sigur, sunt persoane care fac ambele meserii, dar nu e de la sine înțeles că un traducător poate fi și interpret sau viceversa.

Deci, din nou, cei care au stabilit condițiile pentru obținerea autorizației nu înțeleg cu ce se mănâncă domeniul. 

3. Traducerile legalizate

Dintre toate tâmpeniile inutile, ștampila notarului pe traduceri este cireașa de pe tort.

(Asta și timbrele care-ți trebuie pentru o instituție a statului, dar pe care trebuie să le cumperi de la oficiul poștal din Cucuieții de Vale, între 12:01 și 12:11, doar în zilele de luni, stând într-un picior)

Ca idee, traducerile sunt de trei feluri:

  1. traduceri simple, în care tu îi trimiți textul traducătorului, iar el îți trimite înapoi traducere; faceți contract, factură, eventual bon fiscal, iar cu asta gata;
  2. traduceri autorizate; tu scrii o cerere oficială, pe care i-o dai traducătorului; traducătorul ia cererea și traduce actele, încheind traducerea cu o formulă standard, în care își trece datele din autorizație și detaliile despre document (număr de pagini, preț etc.), iar la final se semnează și pune ștampila;
  3. traduceri legalizate, care sunt fix ca alea autorizate, dar pune și notarul o ștampilă.

(Detalii cu traduceri autorizate și legalizate.)

Oare notarul verifică traducerea, mai ales că nu e sigur că traducătorul își știe meseria? Nu, nici vorbă, poate nici măcar nu știe limba. Notarul doar certifică faptul că semnătura și ștampila sunt autentice, adică sunt ale unui traducător autorizat. De unde știe? Pentru că traducătorul autorizat s-a dus înainte de asta la el și i-a dat un specimen de semnătură și ștampilă.

Deci: Ministerul Justiției îți dă o autorizație de traducător. Apoi, ca să accepte traducerile tale autorizate, trebuie ca fiecare act să fie semnat și ștampilat de un notar, care certifică faptul că ești traducător autorizat.

Cu alte cuvinte, statul român nu crede în hârtiile pe care ți le-a dat decât dacă semnează notarul că le ai. Diștept.

4. Datele tale? Publice.

Îmi pare un pic rău de cei care încă sunt traducători autorizați că spun chestia asta, dar…

Când devii traducător autorizat, trebuie să te duci la tribunalul din județul tău să fii înscris pe listele de traducători, ca să știe oamenii cu cine lucrează. Ca idee, listele respective sunt niște cataloage imense, scrise cu pixul – mi-a căzut falca când am văzut chestia asta prima oară atunci când mi-am luat autorizația și am rămas cu gura căscată și acum, la final de 2018, când am trecut iar pe la tribunal ca să fiu scoasă din registru și m-a căutat în același catalog imens. Secolul 19 s-a reinventat la stat.

În condițiile astea, n-am avut o problemă enormă să le las numărul meu de telefon, mai ales că mi s-a spus că e obligatoriu. Însă m-am trezit că el a fost postat public pe internet, disponibil pentru tot poporul.

De-a lungul timpului m-am întrebat dacă unii dintre cei care m-au sunat fără să-i cunosc n-aveau numărul de acolo. Noroc că blogul ăsta n-a fost niciodată foarte popular, altfel cine știe cu ce nebuni m-aș fi putut trezi că mă sună când vor ei.

Normal, când am renunțat la autorizația de traducător, i-am rugat frumos prin cerere oficială să mă șteargă din toate registrele. Acum, slavă cerului, nu mai am numărul de telefon afișat public.

5. N-ai voie să refuzi statul

Dacă, în decurs de un an, refuzi nejustificat de două ori să lucrezi pentru stat când ți-o cer ei, îți pierzi autorizația. Dacă justifici refuzul, n-ai voie s-o faci cu „Nu mă pricep”. (Nu găsesc acum legea într-o formă lizibilă și pace – doar chestia asta)

Asta înseamnă că dacă ești prost, cum am fost eu, și îți iei autorizația pentru două limbi, din care pe una o știi doar vag, te poți trezi că te sună de la tribunal să faci interpretariat într-un proces penal în care e implicat un nativ de limba respectivă. Și nu poți refuza pentru că „nu mă pricep suficient la limba asta și nici la interpretariat ca să fac o treabă bună”, pentru că te poți trezi că rămâi fără autorizație și deci fără loc de muncă.

Mi-am dat seama tardiv de problema asta, când deja aveam contracte de traducere în și din engleză și din asta trăiam. Pe de o parte, nu puteam să-mi asum riscul de a-mi pierde autorizația brusc și să las totul în aer. Pe de altă parte, îmi știu prea bine limitele și nu vreau sub nicio formă să accept să fac un lucru pe care nu-l pot face la un nivel măcar ok. Așa că nesăbuința mea inițială a fost o sursă constantă de stres.

De-a lungul anilor, cei de la Tribunalul Covasna m-au sunat de mai multe ori. Nu știu ce voiau, pentru că soluția mea de compromis a fost ca în principiu să nu răspund la telefon dacă nu știu numărul – și absolut niciodată să nu răspund când m-a sunat cineva de pe fix. Așa, ei n-au putut să-mi ceară nimic, eu nu i-am refuzat, munca substandard nu a fost făcută.

6. În România, traducerile sunt o junglă

Asta nu ține de stat, ci de felul în care traducătorii sunt percepuți și se percep. E ca și cum traducerile n-ar fi o muncă reală, din care poți trăi (ba da), sau din care poți doar subzista (se poate mai bine).

E plin de oameni care nu sunt profesioniști și care mai traduc câte ceva pentru că au fost cu o bursă Erasmus prin țara respectivă – sau care traduc o carte „din pasiune”, pentru că le place domeniul. Aici apar toate micile neînțelegeri ale celor care nu au experiența necesară ca să se prindă când ceva e ciudat și ar trebui să caute în dicționar (și în dicționare de argou, arhaisme șamd.) ca să vadă dacă nu cumva cuvântul ăla care lor li se pare că înseamnă ceva care n-are sens în context, înseamnă cu totul altceva acolo.

De ex., de curând am citit o traducere în care regele se întoarce spre armatele lui invadatoare și le ține un discurs motivațional în care le întreabă dacă „oare au semănat vreodată mai tare cu niște gazde atotputernice?” Unde „gazde” vine de la englezescul „hosts” care, în context militar, înseamnă „armate”, în niciun caz persoanele care te invită la o petrecere (vedeți host2 aici).

Așa că nu mă miră că în toată nebunia asta, clienții vor o garanție a aptitudinilor traducătorilor. Nu mă miră nici faptul că autorizația aia e văzută ca un semn de seriozitate – până la urmă, înseamnă mai mult decât nimic. Dar nu înseamnă nici pe departe ceea ce înseamnă dreptul de semnătură la arhitecți sau baroul la avocați.

Sincer, nu știu care e soluția. Nu cred că în domeniul traducerilor poți avea același gen de breaslă ca în alte domenii, pentru că traducătorii sunt mai puțin legați de profesia lor decât alții – uneori poți migra între editare și traduceri, alteori între interpretariat și traduceri.

Dar cred că sunt câteva lucruri care ar putea fi făcute mai bine măcar la nivelul traducerilor autorizate. De exemplu, s-ar putea desființa cu totul autorizația de traducător, pe principiul că traducerile judiciare nu sunt decât o categorie de traduceri importante (și mai poți avea traduceri economice la fel de importante, traduceri medicale etc.). Sau s-ar putea da autorizația asta doar pentru domeniul juridic, doar prin examen. [Notă: se pare că așa se face acum, mulțumiri Andreei pentru informație.] În ambele cazuri, se poate elimina prostia cu legalizarea traducerii la notar.

Nu știu. Nu eu fac legile, eu doar am observat problemele cu care m-am ciocnit eu – iar soluția mea a fost una personală, potrivită pentru necesitățile mele, dar care nu e potrivită pentru nivelul general.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.