Roxana-Mălina Chirilă

Nemurirea sufletului

Stăteam de curând și mă gândeam la ideea aia pe care ne-o repetăm uneori, cum că persoanele dragi care au murit sunt „sus, în ceruri” și ne urmăresc de acolo – sus în cerurile metaforice, desigur, pentru că altfel consensul pare să fie mai degrabă de lume paralelă decât de vreo proiecție a lumii morților într-un colț al lumii fizice.

La prima vedere, e un gând reconfortant, pentru că cei dragi îți sunt mereu aproape și te susțin moral. Și, așa cum e clar după ce te gândești aproximativ jumătate de secundă la treaba asta, e un gând destul de neplăcut, pentru că absolut sigur faci câteodată și lucruri pe care n-ai vrea să le vadă nimeni.

Dar nu se merge destul de departe cu deducția logică. Problema nu e doar că bunicii tăi știu că ai schimbat valută la bancă, ți-au dat prea mulți bani, și tu i-ai păstrat. Problema e că într-o bună zi mori și tu – și-atunci să vezi reproșuri. Vine tot clanul și-ncepe să te ia la trei păzește. „Ți-am zis să nu te-nhăitezi cu X-ulescu? Eh, vezi, când aveai patruzeci de ani, ți-a făcut figura aia… Da, și ce dacă a fost acum douăzeci de ani, și a fost o dată?”

Ba mai rău. „Ți-am zis să ai grijă de tine și să porți fular? Ți-am zis? Și nu m-ai ascultat. Ai făcut gripă și ai murit. Știu că aveai optzeci și trei de ani, dar ce-are a face?!”

Singura cale de scăpare e să înceapă să se certe mătușile cu bunicile între ele, dacă ești de vină pentru tot ce ți s-a întâmplat sau dacă ești vai de capul tău și ai avut ghinion.

Pe de altă parte, probabil că după câteva generații e mult mai puțin interesantă urmărirea familiei – nu mai ai mare legătură cu nepoții strănepoților, poate că nici măcar nu sunt așa de interesanți. Așa că probabil că morții vechi își dau seama că nu sunt obligați să-și urmărească doar familia, când au la dispoziție Realitatea TV. Nu, nu aia pe care o avem noi prin cablu, aia în care poți să urmărești pe oricine din lume în timp real, pentru că ai super-puteri post-mortem.

Așa că probabil că sunt un număr destul de mare de oameni care au murit pe la începutul secolului 20 și care au urmărit cu interes Viața Și Aventurile Regelui Mihai în Exil, pentru că familia regală era interesantă pe vremea lor. Asta când nu se uită peste lucrările de istorie ale stră-strănepoților și urlă, „Cum adică răscoala țărănească de la 1848?! Era în 1907, am fost și eu la ea, NIMIC NU ȘTII!” În timp ce bunicul, care a prins 1848 din plin, răspunde, „Da, da, că parcă tu nu i-ai pus pe Horea, Cloșca și Crișan tot la 1848.”

Dacă mergi înapoi și mai multe generații, începi să dai de indivizi care nu doar că au prins vremurile schimbându-se, dar au prins și limba schimbându-se. Acum pot vorbi cu niște slavonisme de nu mai pricep stră-stră-stră-strănepoții mare lucru, dar o pot da și pe dialecte moderne, pentru că au avut timp să se obișnuiască cu noutățile.

De romanii antici nu mai vorbim. Și-au văzut limba bastardizată în fel și chip și nici nu mai știu exact unde se termină latina și unde începe franceza, iar uneori pricep cu totul altceva decât ar trebui pentru că s-au atașat de niște sensuri ale unor cuvinte care nu mai sunt în uz din 800 e.n.

Iar undeva există niște indivizi care erau odată foarte primitivi și de-abia dacă învățaseră cum să coasă niște haine la vremea lor, dar care au prins toată evoluția omenirii în timp real, iar acum sunt un fel de super-conștiințe care știu mai multe decât orice o mie de super-experți care ar putea muri mâine.

Sincer, sunt surprinsă că n-au prins mai mulți ideea asta. Ar putea fi un gen nou de literatură, o subdiviziune metafizică a SF-ului: moșpunk.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |