„O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu [recenzie]

Când eram în școală nu-mi plăcea istoria, lucru pe care nu ezitam niciodată să-l spun. Așa că, într-o zi, o prietenă și fostă colegă de clasă a mamei mele mi-a zis că trebuie să citesc neapărat „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu. Am plănuit mulți ani la rând să o citesc, ba m-am și apucat de vreo două ori de ea și n-am ajuns prea departe.

Acum, inspirată fiind de podcastul de istorie, am zis că ar fi cazul s-o reiau și poate chiar s-o termin. Nu de alta, dar prea e ceață în capul meu în privința istoriei românilor.

Din păcate, am rămas cu multă ceață. După cum spunea un prieten, poate că „O istorie sinceră a poporului român” e menită să fie citită după câteva istorii nesincere.

Despre carte

Florin Constantiniu și-a denumit lucrarea o istorie sinceră a poporului român pentru că refuză să ridice în slăvi poporul român, încercând să-l vadă cu bune și cu rele. Probabil că diferența se simte cel mai puternic prin comparație cu istoriile comuniste și cu tonul patriotico-umflător în pene al care ne-a rămas din vremurile de aur – dacă nu ai termen de comparație, simți doar că e o istorie a poporului român.

Eu am citit ediția a IV-a a cărții, revizuită și adăugită, publicată în 2011. Are 586 de pagini, dintre care 23 sunt cuprinsul și prefețele diverselor ediții, 28 sunt un indice de nume proprii, 8 sunt o bibliografie selectivă și 11 sunt despre probleme controversate și neclarificate în istorie.

Cu alte cuvinte, cartea în sine are puțin peste 500 de pagini. Din astea, vreo 90 sunt dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia începe să fie povestită la pagina 288, deci un pic dincolo de mijlocul cărții.

„Istoria sinceră” galopează prin istoria veche și cea medievală, sărind din eveniment în eveniment și oprindu-se uneori prin locuri care par mai interesante (un pic de răfuială între Ștefan cel Mare și boierii din Țara Românască, de exemplu, sau câte sate și de unde a cumpărat Mihai Viteazul ca boier).

Atunci când ajunge în secolul 20 o ia la pas molcom, pentru că se pare că aceea era perioada principală de interes și specializare a lui Florin Constantiniu. Nu e un lucru rău, dar recunosc că nu mă așteptam la disproporția asta.

Din câte aud de la istorici, e considerată o carte bună, iar Florin Constantiniu un istoric serios, deci probabil că informațiile sunt solide și interpretările sunt ok – genul de carte pe care te poți baza, chiar dacă nu ai foarte multe tangențe cu domeniul.

Unde scârțâie

Florin Constantiniu pare să pornească de la premisa că cititorul știe deja istorie și e familiar cu tot felul de concepte și idei. Povestește cu mult avânt de domnitori, de lupte pentru putere, de alianțe cu tătari și nu numai, dar dacă ești suficient de pe fază și de necunoscător în ale istoriei românești, îți dai seama că există o grămadă de lucruri nelămurite:

  • Care e de fapt sistemul de guvernare al voievozilor? Ce puteri au? Pe ce bază se succed? Mihai Viteazul, de exemplu, a fost copil din flori al unei femei care, îmi spune Wikipedia, era probabil vânzătoare de rachiu – deci cum a ajuns boier și domnitor?
  • Ce se întâmplă în exteriorul României? Pentru că din când în când apar în peisajul politic diverse popoare, cum ar fi tătarii, până când nu mai apar.
  • Cum evoluează societatea? Din când în când Constantiniu menționează că boierimea română fusese „turcită” înainte să devină „franțuzită”, dar nu dă detalii.
  • Cum funcționa iobăgia? Puteai să te deziobăgești?

Se axează, cu alte cuvinte, pe oameni mari și pe date importante și doar face aluzii sau referiri la anumite lucruri. De exemplu, pe baza a ce scrie el, pot să presupun că înainte de perioada fanariotă boierii se strângeau într-o adunare boierească și îl votau pe unul dintre ei să fie domnitor. Nu există nimic în cartea lui Constantiniu care să confirmă această idee, dar nu există nimic nici care să o contrazică.

Poate că pentru cei care sunt deja familiarizați cu subiectele lucrurile astea se înțeleg de la sine și îți poți consolida cunoștințe și afla lucruri noi, dar dacă ții minte doar vag domnitori, niscaiva campanii și niște ani, nu te ajută mai deloc să înțelegi epoca, iar evenimentele nu decurg foarte clar unele din altele. De unde vin tătarii? De ce avem atâtea legături istorice cu polonezii? De unde au apărut brusc ucrainenii?

Apoi, aluziile. Din când în când, Constantiniu pomenește câte ceva și simți că există o poveste mai lungă acolo. De exemplu, menționează foarte voalat că Alexandru I. Cuza avea o viață personală dezordonată, spre deosebire de cea profesională. Normal, am mers pe Wikipedia să aflu ce era atât de dezordonat, iar de acolo am aflat că a plecat din România cu nevasta și amanta. Amu’, nu știu voi cum sunteți, dar chestia asta mi se pare sincer cu 100% mai ordonată decât s-ar întâmpla în multe alte cazuri.

Am citit jumătate din carte cu Wikipedia la îndemână – mai exact, prima jumătate, în care tot simțeam că-mi scapă povestea. În a doua jumătate m-am pierdut între oameni și locuri, dar lucrurile au fost ceva mai clare.

Popularizare?

E destul de clar de ce Neagu Djuvara și Lucian Boia sunt atât de populari, în ciuda protestelor altor istorici că ideile lor nu sunt 100% în regulă: sunt citibili și știu să-ți descrie o lume. Dacă nu știi istorie, n-o să vrei să te repezi în tratate de mare acuratețe și care presupun că ești familiar cu subiectul, ci o să preferi cărți care să te ia ușor și să-ți povestească lucrurile cu cap și coadă.

Speram ca Florin Constantiniu să facă asta, pentru că îmi fusese foarte recomandat. Dar nu, pe lângă alte cărți de istorie, e destul de sec și omite multe. Încă se pare că se lasă așteptate cărțile care să fie și aprobate de istorici, și ok de citit pentru un public mai larg care să nu vrea neapărat să facă un hobby din studiul istoriei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.