Cum apreciezi un Brâncuși
După cum probabil a aflat deja toată lumea, dar repet pentru posteritate, Irina Rimes a fost desemnată ambasador onorific al Zilei Constantin Brâncuși. Sunt mulți oameni foarte supărați că „s-a ajuns în halul în ăsta” – Marele Brâncuși e promovat de o cântăreață de muzică pop.
Sincer, dacă mi-ar păsa cu adevărat de problemă, aș fi mult mai revoltată de faptul că au desemnat-o _cu o săptămână înainte de eveniment. _Nu știu voi cum sunteți, dar mie mi-e destul de greu să gândesc un proiect cap-coadă în doar 7 zile și să-l fac să și puște. Mai ales dacă am și altă treabă, și bănuiesc că și Irina Rimes o fi având treburile ei de făcut.
S-a vorbit destul despre cât de potrivită e ca ambasador, luați de aici un articol și alt articol. N-o să repet și eu același lucru.
Eu una nu prea am tangențe cu pictura și cu sculptura. N-am donat pentru Cumințenia pământului, nu merg la expoziții decât dacă mă cheamă cineva, nu merg la muzee de artă decât dacă am epuizat muzeele care chiar mă interesează. Aș putea să mă prefac că îl apreciez profund pe Brâncuși, pentru că tot e la modă, dar adevărul e că n-aș ști să-i spun nimănui de ce e important și apreciat.
Dar am o idee legată de artă în general: n-ar trebui pusă pe piedestal, pentru a fi admirată doar de către cei câțiva care o pricep în profunzime. Arta nu se strică dacă e apreciată sau iubită de cei care n-o pricep pe de-a-ntregul. E ok să interacționezi cu ea, să te joci cu ea – bine, în cazul de față, nu cu sculpturile în sine, ci cu ideile lor. De-abia când o întorci pe toate părțile, când ai ceva de zis de ea, când ești liber să o gândești și să o treci prin propria prismă, de-abia atunci devine vie.
Asta înseamnă să le-o dai și celor care o apreciază mai brut, care știu să-ți spună dacă le place sau nu, dar nu neapărat și de ce, care o recunosc când dau de ea, dar nu-i știu neapărat și povestea.
Când eram mică, desenele animate aveau uneori muzică clasică pe post de coloană sonoră. Uneori, Tom și Jerry se fugăreau pe muzică în stil Gershwin prin Manhattan, alteori Bugs Bunny era ambasadorul lui Wagner pentru Warner Bros.
Desenele animate mi-au pus muzica în context și m-au făcut s-o ascult. Nu mi-au cerut s-o apreciez într-un anumit fel, nu mi-au cerut reverența. Nu mi-au cerut nici măcar să știu ce tip de muzică e, sau că e o Chestie. Dar mi-au indus o anumită apreciere față de acel tip de muzică, pentru că mi l-au făcut plăcut și mi l-au tradus pe limba mea.
E de rău? E Wagner mai puțin Wagner din cauza lui „Kill the wabbit, kill the wabbit, kill the wabbit!”? Ar fi fost de preferat să nu ascult niciodată Wagner pentru că nu am făcut-o așa cum trebuie, în sala de spectacol, după ce m-am documentat profund cu privire la muzica epocii? Sau e ok că recunosc un pic din muzica clasică și că mă pot bucura de ea?
Din punctul meu de vedere, arta din canoane e diferită de arta pentru mase pentru că am decis oarecum colectiv că e mai bună. Deși în general aș argumenta și că trebuie reevaluate canoanele și eventual extinse, nu văd de ce, dacă noi credem că aceea e artă bună, vrem s-o ferecăm în spatele porților și să nu lăsăm pe nimeni să se atingă de ea dacă nu e avizat. De ce să n-o dăm mai departe, chiar și cu riscul de a nu fi apreciată la adevărata valoare?
Prin străinătate, elevii îl pun în scenă pe Shakespeare fără ca Shakespeare să sufere, chiar dacă poate că nu e înțeles în totalitate (mai ales că mă îndoiesc că profesorii stau să le explice bancurile vulgare). La noi, mulți au citit „Călătoriile lui Gulliver” când erau mici și singura chestie e că nimeni nu le-a explicat când au crescut mari că Swift era satirist și că toată cartea aia e o satiră. Nu că ar fi o mare problemă – măcar s-au bucurat de ea ca de un roman de aventuri fantastice.
Dacă am decide ca țară că suntem mari fani Brâncuși, nu văd de ce nu am pune copii după sculpturile lui la locurile de joacă, să se bălăngăne copiii de Poarta Sărutului și să se joace de-a muții la Masa Tăcerii. Să avem jocuri în care trebuie să asamblezi Coloana Infinitului în așa fel încât să stea în picioare. Brelocuri cu portretul domnișoarei Pogany, tabureți cu Sărutul.
Da, unele ar fi de prost gust, dar ar fi o lume mai interesantă, în care am fi mai puternic conectați la artă. Eventual să facem și benzi desenate inspirate de picturile lui Grigorescu și cursuri de buchete de flori inspirate de Ștefan Luchian. Proiecte de școală în care împarți elevii pe grupuri mici și îi pui să facă lupte rap între poeții clasici, cu versuri de unde le găsesc. Parcă citești cu alți ochi operele complete ale lui Arghezi când cauți versurile potrivite cu care să-i răspundă lui Eminescu la injurii.