Roxana-Mălina Chirilă

Azi sunt contra cărților

Cărțile au ajuns un fetiș. O văd la unii profesori universitari de modă veche, la psihologi de modă nouă, o văd când e vorba de îngrijorarea că „tinerii de azi nu citesc”. O văd când se acuză incultura generațiilor actuale.

Nu vreau să intru în dezbateri despre cât se citește în România și cine citește de fapt, pentru că e o discuție lungă, iar azi vreau să pledez contra cărților – sau, mai exact, contra fetișizării lor.

Momentan, cărțile sunt recomandate ca un fel de panaceu cultural. Conform susținătorilor lor, cărțile ar trebui să rezolve… tot. Ar trebui să ne facă neproști, cum spunea campania aia de acum o veșnicie. Ar trebui să ne ridice. Să ne facă mai buni, mai grozavi, mai măreți. Ai spune că toate belele României se trag din faptul că lumea nu mai citește.

Hai s-o luăm pe puncte, ca inginerii.

1. Fetișul cuvântului tipărit

Cum diferă o carte de un caiet? Amândouă sunt foi tăiate, legate, prinse laolaltă, în care cineva și-a scris ideile. Dacă transcriu Odiseea pe câteva caiete, va fi mai puțin valoroasă? Dacă îmi găsesc caietele în care scriam începuturi de povești în liceu și le tipăresc în volum, vor fi mai valoroase? Dacă fac o pagină de Facebook și în fiecare zi public o postare care e o poezie a lui Eminescu, va fi mai puțin valoroasă poezia decât cea din volumul fizic? Dacă tipăresc niște postări de pe Facebook într-o carte, vor fi mai valoroase? Dacă Eminescu ar trăi acum și ar scrie poezii pe care le-ar publica pe Facebook, iar apoi le-ar tipări, ar fi mai puțin valoroase?

Normal că intervin și considerente legate de _selecție _(în general din literatura veche ne-a rămas ce era mai de doamne-ajută) și de cât de potrivit e un mediu pentru un anumit tip de comunicare (poate nu vrei să scrii „Război și pace” prin tweeturi), dar unde se termină literatura aia bună și începe non-valoarea? Sau invers, unde se termină prostiile cu care n-ar trebui să ne batem capul și începe valoarea?

Există site-uri cu informații valoroase și de actualitate. Există enciclopedii tipărite care au fost depășite demult. Există cărți conspiraționiste și multe cărți de non-ficțiune scrise la oha de oameni care nu s-au chinuit deloc să-și verifice informațiile. Există povești grozave pe Tumblr,  există cărți bune care au variante audiobook, există podcasturi de ficțiune excelente (The Magnus Archive e mișto).

Aș argumenta că, și fără să citești cărți, poți să ai parte de beneficiile cititului. Poate că afli mai multe despre știință nu de la Gică Conspiraționistul, publicat la Editura Adevărul Mega-Adevărat, ci de pe site-ul Nature. Poate că nu ai citit Shakespeare, dar l-ai văzut pus în scenă. Poate că citești marile romane, dar ai luat contact cu alte povești din filme produse pe întregul pământ.

Există multe lucruri bune în cărți, care nu pot fi redate foarte ușor altfel. Există multe lucruri bune în afara cărților, care nu pot fi redate prea ușor în scris. Există multe prostii în afara cărților. Există multe prostii și în cărți.

Poate că mă înșel, dar fetișismul pentru cărți s-ar putea trage și din faptul că, pe vremuri, cartea era modul modul principal de transmitere al cunoașterii timp de multă vreme și a rămas cu poleiala de valoare. Iar, dacă mediul e poleit, poate ne poleim și noi prin asociere.

2. Visul celor bătrâni

A fost odată ca niciodată o lume în care niște oameni de bună credință au văzut că educația le-a deschis noi orizonturi și au vrut s-o dea la toată lumea, pentru ca întreaga omenire să devină mai bună.

Asta era acum vreo 200 de ani. Între timp, ceea ce strămoșii noștri doar visau, noi avem. Străstrăstrăbunicul de la țară probabil ar fi foarte impresionat să afle că străstrăstrănepoata lui vorbește o limbă străină, știe rezolva ecuații și are o corespondență cu oameni de pe tot mapamondul. Iluminiștii probabil că ar fi plâns de fericire dacă ar fi aflat că toți copiii merg la școală, oricât de slabă ar fi pe alocuri.

La fel ca cei care au făcut internetul și și-au imaginat că vor lumina întreaga omenire cu ajutorul lui, și strămoșii noștri au făcut greșeala de a crede că oamenii vor deveni fundamental mai buni datorită accesului la educație. Au crezut că, oferind posibilități, îi vor ridica pe toți ceilalți la nivelul lor. Dar se pare că lucrurile nu funcționează chiar așa.

Planul de ridicare a omenirii prin educație nu e nici greșit, nici inutil, dar are limitări. Nu poți să pocnești din degete și să intelectualizezi pe toată lumea.

Părțile pozitive, în schimb, au fost foarte multe – am evoluat mult ca societate în timp, avem confort, sănătate, siguranță socială și o grămadă de lucruri pe care nu le poți aprecia cu adevărat până nu te uiți la situația istorică. Cei capabili se mai ridică prin educație și, chiar dacă există probleme sociale care fac ca unora să le fie greu să se ridice, au oricum mai multe șanse decât în secolul 18.

Noi trăim visul, dar nu e chiar cum ne-am imaginat nici noi, nici ei. Așa că, în loc să proiectăm într-un viitor ipotetic, proiectăm într-un trecut în care ne imaginăm că lumea era mai bună, mai educată, mai intelectuală, mai cum vrem noi, pentru că oamenii ăia au murit și nu sunt aici să ne contrazică ideile.

3. Cărți și cultură

Care e scopul cititului, în viziunea celor care îl recomandă pentru rezolvarea tuturor problemelor? Ok, putem spune la modul general că citim pentru a „deveni culți”, dar e înseamnă asta, concret?

Din câte văd atunci când mi se reproșează că nu aș fi cultă, bănuiesc că semnul unui om cult ar fi că are anumite opinii și abordări, niciodată exprimate în clar, dar care, subînțelegem, seamănă cu cele ale celui care aspiră la acea lume plină de intelectuali.

Am o veste proastă. Lucrurile nu funcționează așa din două motive. Primul e că cititul unei cărți nu duce la aceeași transformare în toți cei care o citesc. Iar al doilea e că persoanele cu o anumită educație nu au neapărat toate aceleași idei.

Hai să începem cu prima problemă: fiecare carte poate fi citită în mai multe feluri. Poate că citim aceleași cuvinte, dar interacționăm diferit cu ele. Asta nu înseamnă că vreunul dintre moduri e greșit, ci că fiecare are adevărul lui.

Când citești, poți observa multe: limbajul naratorului, stilul de a vorbi al personajelor, umorul, psihologia personajului principal, personajele secundare, construcția lumii, atmosfera, diverse detalii care pe alții aproape că nu-i ating, replicile citabile.

Am un prieten căruia i-a plăcut foarte mult „Marțianul” de Andy Weir pentru că personajul principal e autoironic, iar cartea e un SF cu accent pe știință și pe soluții tehnice ingenioase. Am un alt prieten căruia i-a displăcut cartea pentru că personajul principal nu are o reacție foarte credibilă când se trezește singur pe o planetă ostilă vieții.

Ambele sunt puncte de vedere cât se poate de legitime asupra aceleiași cărți. Iar diferențele de opinie pot apărea la orice carte.

Și așa ajungem la a doua problemă: persoanele cu educație nu au neapărat aceleași idei. Avem abordări diferite, credințe diferite, interpretări diferite, lucruri cu care suntem indulgenți sau pe care nu le putem ierta. Credeți că oamenii de cultură au toți aceleași idei, pentru că toți sunt culți? Greșit. Doi oameni pot privi în profunzime un text, fără să aibă aceeași perspectivă – ca dovadă că a curs multă cerneală pentru „Hamlet”.

Oamenii educați nu sunt toți trași la indigo, pentru că oamenii în general nu sunt trași la indigo. Acum vreo sută de ani, curentul principal de critică literară era de părere că James Joyce și compania erau Mare Chestie, apreciind noutățile pe care le aduceau prin modernism; în aceeași perioadă, profesori universitari din Anglia li se opuneau puternic ca abordare, având un impact foarte puternic asupra genului fantasy și reabilitând ideile de monștri și de epopei – printre profesorii de care vorbesc aflându-se, desigur, C.S. Lewis și J.R.R. Tolkien. Nu se punea problema că o tabără era educată și alta nu – erau foarte educați de ambele părți, dar părerile lor despre literatură, rolul ei, ce înseamnă o carte „bună” șamd. erau diametral opuse.

4. Analiză și gândire critică

Dacă e vorba de a deveni un om mai bun prin educație, opinia mea e că e mai puțin relevant ce consumi și mult mai relevant ce faci după ce ai consumat. Nu cred în valoarea educativă absolută a unor cărți precum „Odiseea” sau „Război și pace”, pentru că le poți citi fără ca ele să te impresioneze profund.

Atenție – nu zic fără să le înțelegi. Zic fără să ai nimic de zis pe marginea lor. Citești și te lasă rece. Nu-ți vorbesc. Nu aveți ce să vă ziceți. Dai din umeri, treci mai departe.

Când studiezi istoria literaturii sau istoria ideilor, nu poți să nu remarci că Biblia e peste tot în cultura europeană mai veche. Iar dacă te uiți un pic mai atent, vezi că Biblia n-a fost doar _citită. _A fost analizată. Interpretată. Gândită. Ai o grămadă de interpretări, de texte care se inspiră din Biblie și din alte analize ale Bibliei. Ce e moral? Cum arată lumea? Iar ca poveste, a fost refolosită în fel și chip, de la legende populare despre ce-au făcut Adam și Eva după izgonirea din rai, la Dante, la John Milton, la seriale de azi.

Așa am ajuns să mă gândesc că nu atât cititul Bibliei, cât discuțiile de pe marginea Bibliei au fost cele care au dus la transformarea unor moduri de gândire. Deși Biblia e cam aceeași oricum o iei, ce s-a vorbit pe baza ei s-a tot schimbat, reflectând și influențând epocile.

Am o părere similară și despre alte cărți: nu e important numai ceea ce citești direct, ci și ce faci după ce citești. Cum analizezi. Cum argumentezi. Ce observi. Teoretic, cam asta s-ar face la ora de română. Practic… sunt multe comentarii învățate pe de rost.

Nu am văzut cărți despre care nu se pot face argumente relevante. N-am întâlnit carte incapabilă să fie gândită. Foarte multă lume e de acord că „Fluturi” de Irina Binder e o carte lipsită de valoare, dar asta nu înseamnă că nu poți analiza valoros cartea. Putem vorbi despre evadarea în fantezie, care face și cărțile slabe de consum să aibă un rol de entertainment. Putem vorbi despre „Fluturi” în contextul romanelor de dragoste (și cum primul volum nu e chiar un roman de dragoste). Putem vorbi despre simbolurile superficiale ale profunzimii (pentru a-i sugera profunzimea, personajul principal are ca prieten un bătrân înțelept). Putem vorbi despre imaginarul colectiv cu privire la bogați și viața lor.

Dacă e vorba de a citi strict pentru plăcerea personală (și nu e nimic rău în asta), poți să faci ce vrei. Poți să citești. Poți să nu citești. Poți să citești cărți bune. Poți să citești cărți slabe. Poți să citești un gen sau toate genurile. Poți să citești o carte plină de înțelesuri ascunse pentru poveste, de ce nu? Poți să analizezi sau nu.

Dar dacă e vorba de a-ți dezvolta vreo abilitate, interacțiunea cu textul mi se pare mai importantă decât simpla luare la cunoștință a textului. Nu văd de ce ar fi mai virtuos un cititor de „Solenoid” care e incapabil să spună nimic despre text decât un cititor al lui „Fluturi” care poate spune câteva lucruri interesante despre roman.

Și, la fel, nu văd de ce ar fi atât de important ca textul respectiv să fie o carte și nu, să zicem, un film. Sau un joc video. Pentru că există analize atente și pe filme și seriale sau pe jocuri video.

Mi se pare doar un fetiș. E o dragoste superficială de cărți, care le pune pe piedestal și le neagă realitatea și limitările, visând la cai verzi pe pereți. Sau poate e doar o frustrare cu o lumea care nu se comportă cum ar trebui, așa că în loc să se caute o punte de dialog, se prescrie o rețetă care ar trebui să rezolve totul.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |