Roxana-Mălina Chirilă

Adina Popescu – „Povestiri de pe Calea Moșilor”

Rare sunt cazurile în care urăsc o carte, dar „Povestiri de pe Calea Moșilor” de Adina Popescu a reușit să-mi stârnească emoția asta viscerală, plasându-mă ferm în minoritate, dacă e să mă iau după scorul ei de pe Goodreads, care momentan e de 3.83.

Haideți să vă povestesc despre ea, ca să iasă ceva constructiv de aici.

În primul rând, m-am lăsat păcălită de faptul că pe copertă scrie „youngart”, acesta fiind imprintul pentru adolescenți al Editurii Art. Am crezut sincer că o să citesc o carte adresată adolescenților, poate ceva aventuros, poate ceva cu prima dragoste, cine știe. Desenul de pe copertă, al unei fete drăguțe și zâmbitoare, n-a făcut decât să-mi confirme impresia. Dar, din păcate, ilustrațiile Bilyanei Velikova sunt unul dintre puținele aspecte ale cărții care mi-au făcut experiența mai bună (mă rog, e și un pic de fericire, acolo).

În primele două capitole nu mi-era clar ce citesc. Sunt foarte școlărești în exprimare, ca o compunere de clasele primare. Iată cum începe cartea:

Calea Moșilor e lungă, ba e lată. Calea Moșilor e cea mai frumoasă stradă pe care am întâlnit-o, pentru că vom locui aici. Se întinde de la bulevardul Republicii până la magazinul Obor, care este atât de înalt, încât uneori acoperă până și soarele.

Începutul capitolului al doilea:

Eu sunt la grădiniță. Ea e Eliza. Eliza e prietena mea. Mama îmi zice:

– Educatoarele îmi spun că părinții s-au săturat să audă doar de Adina și de Eliza, de Eliza și Adina.

Oare Adina Popescu a scris „Povestiri de pe Calea Moșilor” pentru copii, sau pentru adulți? Încearcă să scrie pe placul copiilor (și eșuează) sau încearcă să imite copiii? Coperta spune că prima variantă. Faptul că mica Adina, mai târziu în carte, va spune de o altă fată că e „curvă” mă face să cred că e a doua variantă.

Într-un fel, mi-a amintit de James Joyce în „Portretul artistului la tinerețe”, când primele pagini sunt despre amintiri de la o vârstă foarte fragedă:

Mama mirosea mai frumos decât tata. Mama îi cânta la pian un cântec marinăresc ca să danseze. Şi el dansa:

Tralala lala
Tralala, tralaladi,
Tralala lala
Tralala lala.

Unchiul Charles şi Dante îl aplaudau. Ei erau mai în vârstă decât mama şi decât tata, iar Charles era mai bătrân decât Dante. Dante avea în dulăpaşul ei două perii. Peria căptuşită pe spate cu catifea maronie era pentru Michael Davitt şi peria căptuşită cu catifea verde era pentru Parnell.

Dar Joyce nu doar că reușește să imite ceva mai bine o perspectivă de copil care are alte probleme decât adulții, dar reușește să strecoare detalii despre cei din jur și pozițiile lor politice: Michael Davitt și Parnell sunt revoluționari irlandezi. În plus, alintările simpliste de copil durează doar câteva pagini, până când ajunge la vârsta rațiunii.

În schimb, Adina Popescu încearcă răbdările celor care nu iubesc copiii. Dacă nu ți se pare amuzant și înduioșător cum vorbesc cei mici în clasele primare, singurul lucru pe care ți-l pot trezi primele capitole e o nostalgie pentru cum scriai compuneri școlare.

Dincolo de stil, „Povestirile de pe Calea Moșilor” sunt exact ce le spune numele: povestiri. Fiecare dintre cele 24 de capitole (de nu le-oi fi numărat greșit) este despre o altă întâmplare din viața micii Adinei Popescu, de la animale de companie, la balet, la banchetul de la finalul școlii.

În mod ciudat, nu există o perspectivă adultă în carte, deși uneori aflăm ce s-a întâmplat cu diferite personaje peste ani – ce colegă de școală s-a căsătorit cu (probabil) ce coleg, faptul că nebuna de pe stradă mai trăiește încă (sau mai trăia în 2014, când a fost publicată prima oară cartea), cine și cum mai arată. Dar nu există o perspectivă critică asupra întâmplărilor și emoțiilor din copilărie, niciun strat de înțelegere ulterioară care să nuanțeze ceva. E o suprapunere ciudată, mai ales când e vorba de cruzime și răutate, de parcă adultul de azi se uită cu nostalgie și aprobare la tâmpeniile pe care le făcea odinioară.

Ca să vă faceți o idee. Într-un capitol, mica Adina își dorește enorm un animal de companie, dar tatăl ei e alergic la pisici, câinele pe care-l iau e rău și trebuie dat, peștișorul moare pentru că nimeni nu are grijă de el, un iepure e dus peste vacanță la cineva care-l lasă să scape, iar în cele din urmă în casă sosește un hamster des ignorat. Într-o după-amiază, tatăl și mica Adina joacă fotbal pe hol și nu o dată, ci de multe ori dau cu mingea în bolul în care trăiește hamsterul, uneori băgând și mingea în bol, iar la final reușesc să-l dărâme. Hamsterul moare curând după aceea.

Nu vreau să spun că în această casă inabilitatea de a muta naibii un bol cu un animal în el ca să nu torturezi ființa ar fi motiv de divorț, dar ar fi (din varii motive). În schimb, în carte, nu există absolut niciun fel de reflecție asupra situației. A fost, s-a întâmplat, a murit hamsterul, micii Adina nu prea-i pasă. Sfârșit.

În alt capitol, când mica Adina e în clasa a șaptea, un băiat de a noua dă târcoale gimnaziului și își găsește prietene de pe acolo. La un moment o convinge și pe o fată din clasa a cincea să fie prietena lui și se zvonește că o pipăie, iar fata se ceartă cu el. Mica Adina îi zice unui prieten că fata de a cincea e „curvă”. Apoi urmează o povestire întreagă în care o colegă îi zice că băiatului de a noua îi place și de Adina și vrea să fie prietenul ei, dar Adina îl refuză și se gândește că totul a fost pus la cale de colegă, pentru că mica Adina era amică cu un coleg de clasă care-i plăcea colegei. Povestirea se termină cu Adina mare spunându-ne că a căutat-o pe colegă pe Facebook și purta numele de familie al colegului de clasă. #priorități

În general, atitudinea micii Adina e de răutate, cruzime și gelozie. Singurii colegi de clasă pe care ni-i descrie cu lux de amănunte sunt ori urâți, ori percepuți ca urâți (și dezgustători). Colegele, idem – urâte sau nasoale, asta dacă nu cumva nu le descrie, de unde deducem că sunt probabil normale.

Cu alte cuvinte, mica Adina e genul de răhățică cu ochi care ar merita să i se explice un pic că ce face ea nu e ok. Iar marea Adina preferă să nu reflecte asupra a nimic din trecut, ci să ne spună cine s-a căsătorit cu cine, ceea ce e… o alegere.

Poate că e o alegere născută din sinceritate? Dintr-o dorință de a expune o Adina cu bune și rele, de a spune lucrurile așa cum au fost? Dar mi se pare că a spune adevărul, chiar și cel urât, nu necesită neapărat evitarea unor gânduri ulterioare, a ceva care să dea o perspectivă sau o altă dimensiune întâmplărilor. Însă tot ce avem aici e portretul unei fete răutăcioase și cu mici gelozii.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |