Cei anti-restricții se gândesc, evident, doar la sine

Stăteam zilele astea și mă gândeam la toți ăia care urlă că sunt anti-mască, anti-restricții pentru că s-au săturat să stea acasă și vor să se distreze.

Atenție: nu vorbesc de cei care suferă economic de pe urma pandemiei, pentru că au un motiv bun să se plângă. Nu vorbesc nici de cei care doar se plâng că s-au săturat, pentru că pe bune că înțeleg. La tăți ni-i greu, toți ne-am săturat de pandemie și ne plângem prietenilor. Faptul că vorbești cu cercul tău despre o situație grea te ajută să o mai depășești un pic.

[Notă ulterioară: Nu mă refer nici la cei care protestează contra noilor restricții cu ora 20, program redus la magazine șamd. Postarea e de dinainte de ele, de pe vremea cu Șoșoacă și „dacii liberi”.]

Vorbesc de ăia care protestează vehement și vor ridicarea restricțiilor, urlând că li se încalcă drepturile și că vor libertate de mișcare, pentru că vor să meargă unde vor, cum vor, să-și trăiască viața și să se simtă bine.

Oamenii ăia vorbesc între ei pe net. Se citesc unii pe alții. Unii se adună și la proteste. Dar nici măcar unul dintre ei nu a gândit treaba mai departe de propriul confort. Ok, nu toți ne gândim în perspectivă, dar dacă ar fi fost într-adevăr pro-libertate de mișcare, pro-dreptul de a ieși când vrei și unde vrei, cineva până la urmă tot ar fi văzut elefantul din încăpere și măcar s-ar fi pomenit ideea.

Elefantul sunt oamenii care nu au prea multă libertate de mișcare nici când nu e pandemie: cei care au probleme să umble. Ăia cu bastoane, cârje și scaune cu rotile, pe care-i vedem rar pe străzi și prin parcuri, bucurându-se de soare și de viață. E drept că nu li se interzice să iasă, dar au mici obstacole la tot pasul – nimic major, noi ăștia cu două picioare bune zburdăm fără să le observăm, dar pentru ei sunt grele. Treptele de la intrarea majorității blocurilor, de exemplu; trotuarele pe care parchează mașini până-n gard, de trebuie să faci serpentine (alea sunt o problemă și pentru cărucioare) și să urci/cobori bordura ca să mergi pe stradă. Rampele de acces cu înclinații atât de mari încât n-ai curaj să cobori pe ele nici pe picioare, darămite pe roți. Tot felul de mici porcării de-astea. Nici nu vreau să mă gândesc cum e să-ți cauți o chirie când ai nevoie de ceva pe cât se poate fără trepte, pentru că problema ta e permanentă.

Probabil ziceți, „da, dar e altceva, sunt bolnavi/au handicap”. Da, și? Ce dacă? Credeți că dacă-ți rupi piciorul îți pierzi și neuronii și ți se schimbă personalitatea? Că dacă ai un picior cu probleme nu poți avea o slujbă de, nu știu, programator? Că dacă dă peste tine o mașină și te lasă cu sechele fizice pe termen lung nu mai vrei să vezi alți oameni și să te bucuri de viață, chit că suferi? Credeți că un pic de suferință îți creează automat o resemnare stoică? Că eu nu cred.

Nu știu care ar fi soluțiile, nu știu exact nici cum se descurcă individual oamenii cu handicap locomotoriu în general, dar am tot așteptat să văd pe cineva din tabăra anti-restricții empatizând cu cei care nu vor putea zburda în sărituri vesele pe străzi nici când se termină pandemia. Dar văd că nu e cazul. Ca de obicei, egoismul doar pretinde a fi luptă pentru dreptate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.