Examenul de traducător e contra meseriei de traducător
Pentru că am terminat Facultatea de Limbi Străine acum un număr de ani, nu am fost nevoită să dau niciun examen ca să pot deveni traducător liber profesionist, cu înregistrare la ANAF și tot tacâmul. A fost suficientă diploma de absolvire. În schimb, Iulia Gorzo a povestit azi cum și-a dat examenul de traducere la Ministerul Culturii.
Dacă n-o știți, Iulia Gorzo e traducătoare de mulți ani. Nu o cunosc personal, dar i-am mai văzut numele pe „Casa veselă” și alte volume care mi s-au părut bine traduse. Probabil și voi ați auzit de unele dintre cărțile la care a mai lucrat. Din câte am văzut din interviuri, se mai ocupă și de subtitrări.
Pentru că uneori în viață nu e destul să-ți știi meseria, ci îți trebuie și hârtii doveditoare, se mai întâmplă ca și traducătorii cu experiență să aibă nevoie de un atestat de la Minister. Atunci pot să dea un examen oficial, care costă 400-600 de lei; în urma examenului, primesc o hârtie care atestă că își știu meseria.
Problema e că examenul nu reflectă aproape necesitățile curente ale meseriei, ba chiar promovează practici greșite.
Spune Iulia așa:
[…] la proba de literatură, care nu se desfășoară online (ci într-o sală cam neaerisită, în plină pandemie) și nici pe computer, doamne ferește, […] ei bine, la această probă desfășurată în scris, pe foi din alea de examen, nu se permite folosirea dicționarelor, altele decât cele bilingve. Deci nu Webster, nu DOOM, nu argotic, nu nimic. Evident, despre resurse online nici nu poate fi vorba. Deci cineva dintr-un minister a făcut niște reguli conform cărora literatura se poate traduce așa, cu un singur tip de dicționar. Ei bine, nu, nu se poate traduce așa. V-o spun eu, după 16 ani de experiență. Ăsta-i doar primul episod.
Nu știu cum să vă explic cât de tare m-am enervat. S-a lăsat cu răbufniri și pufnituri în viața reală de parcă aș fi locomotivă CFR încercând să tragă vagoane la deal.
Le luăm pe rând? Le luăm pe rând.
Să transcrie Ministerul Culturii traducerile, zic!
De-a lungul timpului nu doar am tradus și corectat traduceri, ci am și corectat teste de traducere. Jumătate dintre testele verificate au fost cu scor sub orice critică (și) pentru că oamenii erau incapabili să scrie cu diacritice.
În anul 2021 nu cred că există traducători care să fie nevoiți lucreze de mână decât dacă e vreun context pe care nu-l știu eu. În rest, calculatorul e baza. Or, cea mai mare parte din populație e incapabilă să scrie cu diacritice. Chiar dacă încearcă, le uită afară pe jumătate dintre ele. E chestie de exercițiu, dă-o naibii. Durează până-ți învață degetele pozițiile tastelor și până ți se obișnuiește creierul să scrie „până” și „pană” în loc de „pana” și „pana”.
Ce facem, deci, cu oamenii care teoretic ar ști să traducă, dar nu știu să tasteze? Le tastează Ministerul Culturii textele? Vine un secretar de la guvern să le dea o mână de ajutor dacă oamenii nu știu să-și facă meseria la nivel acceptabil în ciuda atestatului eliberat de ei?
Dicționarele bilingve nu sunt Dumnezeu
Dicționarele bilingve sunt foarte utile, nu zic nu. Dar nu conțin mereu _toate _variantele, uneori mai spun prostii, iar de multe ori nu au cuvintele sau expresiile care-ți trebuie.
Chiar dacă printr-un miracol au varianta necesară (și e corectă), dacă nu știi cuvântul în limba-sursă (sau în limba-țintă) ar trebui să-l verifici ca să te asiguri că ai nimerit fix ce-ți trebuie. Nu de alta, dar dacă iei sensul greșit, ajungi să bagi cheia în creatura aia de orăcăie în lac.
Și sunt atât de mulți care iau sensul aiurea…
Examenul promovează munca făcută pe genunchi
O altă problemă pe care am remarcat-o frecvent în testele de traducere e că oamenii nu caută răspunsuri – sau poate nu le caută unde trebuie, nu știu. Văd o expresie pe care n-o cunosc? Nu-i bai, o traduc după ureche sau cuvânt cu cuvânt.
Toate testele de traducere pe care le dai în mod real pentru a te angaja undeva sunt cu cărțile pe masă. Poți să cauți unde vrei, să te inspiri de unde vrei. Nu doar că ai voie să cauți sensuri prin dicționare și să-ți găsești materiale de referință, ci chiar ar fi foarte bine s-o faci. Nimănui nu-i pasă dacă răspunsul era deja în capul tău sau dacă l-ai aflat după ce ai căutat pe net ca să vezi despre ce-i vorba; oricum ar fi, ideea e să fii în stare să dai un răspuns bun!
(Singura excepție e dacă ți s-a dat la tradus un text pe care-l găsești deja tradus pe net. Poți să fii relativ sigur că cei care au creat testul știu de traducerea aia și ar fi bine să vii cu o interpretare proprie.)
**La fel și cu gramatica! **
Mai am uneori lapsusuri; nu mai știu cum se conjugă verbe. Azi, de exemplu, aveam un „vasele se umplu” și în timp ce mă uitam la ecran mi-am dat seama că mi s-a șters complet din memorie conjugarea lui „a umple”, ca un cod PIN când ai cea mai mare nevoie de el. Credeți că am trimis proiectul cu o variantă pusă aleatoriu, prefăcându-mă față de mine că sunt perfectă și sperând că n-o să afle nimeni că am avut dubiul ăsta? Aș, de unde. Am căutat conjugarea pe dexonline și am trimis varianta corectă (păstrându-mi și aura de bună cunoscătoare a limbii române).
Nu e nevoie de oameni care să funcționeze doar pe baza cunoștințelor vechi, oricât de vaste. E nevoie de oameni care să poată căuta mereu ceea ce nu știu. Care să verifice când au dubii, nu care scriu orice, pentru că poate e bine.
Ce s-ar putea face
Acuma, dacă le dai viitorilor traducători șansa să stea online, la calculator, e posibil să comunice pe ascuns cu cineva și să le rezolve alții testul. Înțeleg asta.
Dar.
Poți să ai calculatoare deconectate de la internet și cu două opțiuni de tastaturi disponibile (varianta clasică de tastatură pentru română și cea pentru programatori). O grămadă de dicționare fizice, en-en, en-ro, ro-en, argou etc, și câteva enciclopedii, ca să fii sigur că au ce le trebuie. Nu-i o plăcere să răsfoiești fizic când online merge mai repede, dar e ok.
Vrei să ai, potențial, și câteva traduceri care trebuie să încapă în x caractere, care sunt utile pentru software, benzi desenate și subtitrări.
Poți să vii cu cerințe din viața reală, gen, „acest text e pentru copii” sau „acest text se adresează unui public erudit”, ca să știe omul cum să se adapteze.
Cu alte cuvinte, aș structura examenul într-un mod un pic mai similar cerințelor reale (și testelor de angajare pe care le-am dat, corectat, uneori creat). Cei care-l dau trebuie tratați nu ca studenți care trebuie să-și ia creditele, ci ca profesioniști; iar profesioniștii care vin din orice motiv să dea examenul ar trebui să fie capabili să-l ia fără să fie nevoiți să uite ce au învățat de-a lungul anilor.