Prețul plătit pentru dorințe

Demult, pe vremea când citeam pentru prima oară seria „The Sandman” de Neil Gaiman, mi s-a întipărit în minte o scenă în care Morfeu îi spune Titaniei, regina zânelor: „Prețul plătit pentru ceea ce ne dorim e că primim ceea ce ne-am dorit odată.” Nu știu dacă am auzit un mod mai simplu sau mai succint de a pune în cuvinte tot regretul și nostalgia dorințelor împlinite.

Nu rămânem etern aceiași oameni, ci ne transformăm de-a lungul timpului și evenimentelor prin care trecem. Uneori, ceea ce ne-am dorit nu ni se mai potrivește. Alteori, ne dăm seama că ceea ce ne-am dorit nu era deloc ce ne trebuia.

Zilele astea, am citit un articol în care o tânără își povestea viața. Părea să fie foarte sinceră în timp ce-și expunea trăirile dificile, dar mă îndoiesc de interpretările ei, pentru că nu părea să-și fi găsit un echilibru; foarte multă lume era vinovată moral pentru alegerile ei.

Încă din copilărie, fata nu se simțea foarte bine integrată în societate. Avea probleme cu părinții și își dorea enorm aprobarea celorlalți. Când a ajuns la adolescență, și-a găsit pe internet un grup care-i împărtășea interesele și s-a lipit imediat de el. Dar grupul respectiv provenea dintr-o altfel de lume decât a ei, cu alte dorințe și valori. Identificându-se puternic cu grupul, fata și-a spus că toate problemele ei de până atunci proveneau din faptul că ea era altcineva decât îi impunea contextul social, iar suferința ei provenea din faptul că modul în care crescuse până atunci contrazicea valorile ei reale.

A decis să-și schimbe viața complet și să fie ca cei din grupul respectiv. Să ne înțelegem: dorința ei nu era neapărat una rea. Alegerile grupului erau valide, viețile lor erau normale, dar erau complet altfel decât modelele pe care ea le vedea în jur. Iar fata a început să viseze să fie și ea altfel, rupându-se de vechea ei viață în care se simțea neadaptată. Visa la o viață împlinită și spera că acolo avea s-o găsească.

După ce a luat decizia de a porni pe o nouă cale, s-a confruntat cu părinții, care evident că n-au fost prea încântați că ea voia să dea cu piciorul tuturor planurilor lor și să facă ceea ce, din punctul lor de vedere, era o prostie majoră. Pentru că și cercul ei de cunoștințe era cam din același meci cu familia, nici printre prieteni n-au înțeles-o prea mulți, dar până la urmă a reușit să-și găsească o prietenă care s-o susțină. A luptat trup și suflet ca să obțină ce și-a dorit, iar până la urmă familia a înghițit greu și cu resentimente deciziile ei. Dar, una peste alta, a început să-și trăiască viața așa cum își dorise.

Și… lucrurile n-au mers bine. Însă decizia ei fiind luată, a continuat pe calea respectivă vreo doi-trei ani. A insistat față de prieteni, față de părinți, față de psiholog: voia să trăiască viața așa și avea să depună tot efortul ca să meargă până la capăt și să-și atingă obiectivele.

Vremea a trecut și, la un moment dat, și-a dat seama că viața pe care o trăia nu era deloc în acord cu dorințele ei profunde. Lupta o adusese departe, dar cu cât mergea mai mult pe calea aleasă, cu atât mai nefericită devenea. Până la urmă, s-a dus și le-a spus prietenilor și psihologului că renunță: viața asta nu e pentru ea. S-a simțit foarte jignită și invalidată atunci când ei i-au zis că e normal să aibă dubii când dă de greu, dar poate trece peste hopuri.

Și-a schimbat complet perspectiva, s-a reîmpăcat cu părinții și a început să vorbească împotriva vieții pe care a încercat să și-o aleagă pentru sine… privind lucrurile din perspectiva „Calea pe care am fost e plină de pericole, iar cei din jurul meu m-au încurajat să merg pe ea, ceea ce nu e ok!”

E o poveste pe care am auzit-o iar și iar, cu diverse variațiuni: fie că e vorba de a fi artist sau avocat, de a te căsători devreme sau târziu, de a face un copil la 20 de ani sau de a amâna până nu mai poți, de a face activism într-o parte sau în alta, oamenii sunt dezamăgiți. Deciziile luate nu li se potrivesc. Iar atunci, dau în cealaltă extremă și spun: „De ce nu m-a oprit nimeni să fac prostia asta?!”

Argumentul meu e că nu e treaba celorlalți să-i oprească.

Prețul libertății și al respectului

Prețul libertății e responsabilitatea. Nu poți avea libertate fără responsabilitate; dacă vrei să-ți poți trăi viața cum crezi tu mai bine, trebuie să-ți asumi deciziile luate. Bune sau rele, sunt ale tale. Poți învăța din ele, poți să te superi că n-au mers cum trebuie, poți să le iei cu cap sau fără, dar sunt ale tale.

E foarte plăcut să ai pe cine să dai vina când faci alegeri greșite, pentru că te scuză. Lucrurile s-au întâmplat fără aportul tău. Ai fost silit să faci ceva neplăcut? E doar din cauza celorlalți. Nu te ajută cu nimic în ce privește condițiile tale actuale, dar ai moralitatea și dreptatea de partea ta. Nu trebuie să-ți analizezi propriile acțiuni, nu trebuie să ai o conversație neplăcută cu tine însuți, ci arunci vina pe alții, iar tu continui să faci tot cam același lucru pe care l-ai făcut înainte: să te bazezi pe ceilalți că vin cu soluții de-a gata care-ți vor îndeplini dorințele.

Acuma, sunt situații în care într-adevăr nu ești de vină pentru cursul pe care a luat-o viața ta. Poate că părinții refuză să te susțină dacă nu faci facultatea impusă de ei, așa că faci studii care nu ți se potrivesc doar pentru că altfel ai rămâne doar cu liceul - și vrei să ai totuși un viitor. Sau poate că ai crescut într-o comunitate în care nu se vorbea de „perioada aceea a lunii” decât foarte vag și ți s-a spus că e normal să ai dureri atroce, așa că ai strâns din dinți și ai mers înainte, aflând prea târziu că suferi de o boală tratabilă.

Însă în multe cazuri nu e necesar un abuz ca lucrurile s-o ia razna. Pur și simplu ai acționat cum ai crezut că e mai bine și consecințele nu au fost cele așteptate. Poate ai făcut facultatea de economie când părea o idee foarte bănoasă, doar că n-a fost. Poate că te-ai căsătorit de foarte tânăr cu persoana de care credeai că o să fie iubirea vieții tale și acum îți dai seama că te-ai pripit și de fapt nu prea te potrivești cu soția. Ar fi grozav dacă am ști dinainte ce o să ne facă fericiți, dar e imposibil să vedem viitorul.

Atunci, tot ce putem face e să vedem cum ieșim din situația dificilă, ca să ne fie mai bine în viitor.

Prețul respectului e să fii crezut. Dacă cineva te respectă, o să te creadă când vorbești despre tine, despre dorințele tale, obiectivele tale și așa mai departe. Dacă susții cu tărie că vrei ceva și cei din jur o iau de bună, nu e un semn că sunt nașpa, ci dimpotrivă. Normal, nu sunt perfecți, nu pot să te cunoască până în ultima cută a sufletului, ca să știe cum să ia ce le spui, dar ăsta nu e un defect de caracter, ci face parte din situația umană.

Dacă tu spui „vreau să fiu artist” și insiști pe treaba asta, te pregătești, spui că înțelegi riscurile, ai argumentele la tine, te înscrii la o facultate de artă și o faci din convingere, nu e un lucru rău dacă cei din jur te susțin. Înseamnă că au încredere în tine și în deciziile tale, iar dacă știu artiști de succes și cred că și tu poți fi la fel, oare le-o poți lua în nume de rău?

Dacă tu insiști să-ți faci o afacere, te pregătești, spui că înțelegi riscurile, ai argumentele la tine, studiezi problema și investești, nu e un lucru rău dacă prietenii te susțin. Înseamnă că au încredere în tine și în deciziile tale. Dacă știu oameni care se descurcă cu afacerile lor și au impresia că și tu o să te descurci, le-o poți lua în nume de rău?

Nimeni nu poate ști cu siguranță ce e în sufletul tău și în mintea ta sau care ți-e potențialul ultim. Cu atât mai puțin pot să prevadă viitorul. Poate au informații mai bune decât tine despre anumite situații, poate că au altă viziune asupra lumii, care nu ți se aplică ție, dar nu acces la un adevăr absolut. Pot să se înșele, la fel cum te poți înșela și tu. Dacă lucrurile nu se desfășoară conform așteptărilor tale, nu poți să te plângi că ceilalți au crezut în visul tău alături de tine.

Prețul de a primi ceea ce-ți dorești…

Fata de mai sus? A luptat pentru ceea ce credea că e bine. Ani de zile, a susținut niște idei cu tărie și a vrut neapărat să obțină niște rezultate. A câștigat. Iar acum a descoperit că victoria nu-i aduce fericire și că s-a chinuit degeaba un număr de ani. E trist, pentru că a obținut ce și-a dorit odată, dar acum nu i se potrivește deloc.

Din păcate, se întâmplă. Nu e vina celor care au susținut-o; poate că nu e nici vina ei, dacă a crezut cu tărie în visul respectiv.

Ar putea fi un moment de gândire, de reevaluare a propriilor dorințe, a fanteziilor pe care le-a proiectat asupra vieții duse de alții. Dar a pierdut mulți ani urmând un vis și acum nu-i primește înapoi, așa că aruncă vina pe ceilalți: pe familie că nu a susținut-o când avea nevoie de ajutor; pe prietenii care au susținut-o când a început să viseze; pe cei care au ajutat-o să-și împlinească visele (dar au lăsat-o cu alte probleme); pe cei care nu i-au spus în detaliu ce implică acel vis. Pe undeva, și-ar dori ca ceilalți să fie supraumani, să o cunoască mai bine decât se cunoștea ea pe sine însăși, să-și dea seama când se îmbăta cu apă chioară, să o susțină și să o oprească din greșeli concomitent. Și asta nu s-a putut, așa că acum, ceilalți și calea aleasă în sine sunt vinovați de greșelile ei.

Cunoaște-te pe tine însuți (și află mai multe despre situațiile în care vrei să intri)

Nu poți evita complet deciziile greșite, dar poți să mai reduci din ele.

În primul rând, e bine să te privești pe tine. Cine ești? De unde pornesc anumite dorințe? De cele mai multe ori, nu o să ai surprize: vrem lucruri pentru că ni se potrivesc și asta e. Dar uneori poate fi mai mult decât atât: nu vrem lucrul în sine, ci fantezia asociată cu el. Vrei un copil pentru că îți dorești un copil, sau pentru că ai auzit că a fi părinte îți dă un sens în viață, așa că speri că existența ta va căpăta un sens care acum îți lipsește? Vrei cu adevărat o carieră extraordinară, sau ai auzit că așa îți demonstrezi valoarea și speri ca cineva în sfârșit să te remarce? Dacă nu vrei lucrul în sine, ci consecințele lui, ai mai multe șanse să trăiești o dezamăgire.

Multe alegeri de viață nu sunt bune sau rele în vid, ci în context. Tu ești parte din context. Formula de succes a prietenilor tăi poate fi o formulă a eșecului pentru tine, pentru că ești altcineva și ai alte necesități.

În al doilea rând, e bine să analizezi situațiile în care vrei să intri - și nu doar din perspectiva celor cărora li s-au potrivit. Care sunt problemele care pot apărea? Crezi că te poți descurca ok cu ele sau trăiești cu speranța că vei deveni altcineva, o persoană pentru care nu vor fi o problemă? (De exemplu, eu am făcut modulul psihopedagogic, dar mă obosește la culme să fiu cu orele în jurul altor oameni. Ca să pot fi profesoară fără să o iau razna, ar trebui să devin altcineva, ceea ce nu e fezabil.)

În al treilea rând, nu uita că ești în continuă schimbare. Există un curent de gândire care spune că suntem ființe unitare, că există un „eu” adevărat și autentic pe care îl descoperim și căruia îi suntem fideli. Părerea mea e că viziunea asta nu lasă loc de schimbare, iar asta e rău, pentru că atunci fiecare pas înainte e o negare a ceea ce ai fost în trecut.

Poate că mai demult ai călătorit prin lume, dar acum vrei să stai acasă și să-ți vezi de grădină și să te apuci de tâmplărit. Asta nu înseamnă neapărat că de fapt grădina și tâmplăritul sunt ce ți-ai dorit dintotdeauna. Poate că doar ți s-au schimbat dorințele, iar grădinăritul și tâmplăritul ar fi fost nepotrivite pentru tine în trecut, când ce-ți trebuia era să întâlnești oameni noi și să vezi orașe. Sau, invers - poate că până la o vârstă te-ai dedicat casei, iar de la o vreme încoace te-a prins dorul de ducă. E ok. Nu înseamnă că cei care-ți spuneau că fericirea este să-ți vezi de casa ta sau, dimpotrivă, că fericirea înseamnă să ai experiențe noi, au avut mereu dreptate. Poate că sfatul lor era într-adevăr complet nepotrivit pentru tine mai demult și, dacă l-ai fi urmat, nu ai fi găsit împlinire, ci claustrofobie.

Lucrurile se schimbă. Noi ne schimbăm. Ceea ce ne-am dorit odată s-ar putea să nu mai fie ce ne dorim acum. Ce ne dorim acum s-ar putea să nu fie ceea ce ne vom dori în viitor. E în regulă să fie așa, chiar dacă nu e mereu plăcut.