Din când în când zic că ar trebui să citesc mai mult - nu pentru cultura mea personală, ci pentru că rămân fără spațiu pe rafturi și ar mai trebui să le fac vânt unor volume. Iar dacă tot mă apuc de alea, sunt cărți pe care tot vreau să le citesc de ceva vreme și la care nu mai ajung. Deci, pentru că n-am foarte mult de lucru zilele astea, o să mă pun pe citit.

Vă țin la curent cu notițe luate pe parcurs. Nu sunt recenzii bine închegate, ci doar notițe și comentarii.

Am început luni, 18 aprilie, la ora 18 - să vedem până când mă ține.

Prima carte: „Manuscrisul fanariot” de Doina Ruști

Dragoste, sclavie, fanarioți – plus un manuscris insolit.

Leun, un vlaș în vârstă de șaptesprezece ani, aude un cântec despre București, ca loc al tuturor fericirilor, și străbate Imperiul Otoman ca să ajungă acolo. Este croitor, iar această pasiune îl face să se simtă liber. Dar sensurile mult visatei libertăți se schimbă după ce o întâlnește pe Maiorca. Este anul 1796, iar toată întâmplarea încape într-un document, devenit eroul principal al poveștii.

„Manuscrisul fanariot” sună excelent în teorie: roman istoric, fanarioți, Bucureștiul vechi, manuscrise, oho! Mai ales că povestea e bazată pe un document real și, probabil, pe cercetare reală. Îmi place și formatul volumului din ediția Cartea pentru toți - e mic și bondoc, o cărămidă ușurică de vreo 450 de pagini scurte.

Doar că, din câte mă prind până la pagina 80, Doina Ruști scrie de parcă ar rezuma. Intră vag în pielea personajului principal Ioanis/Ion/Leon/Leun, meglenoromân din Salonic, dar se oprește constant să ne povestească de istorie și de epocă. Ceea ce nu e rău, dar nu pot să nu mă întreb dacă n-ar fi preferat să scrie o microistorie.

E greu să empatizezi cu personajele când orice brumă de acțiune e întreruptă de expoziție istorică fără legătură cu subiectul; și e greu să crezi în faptele istorice atunci când sunt într-o situație fictivă. Există oare o familie de boieri numită Doicescu? Și dacă da, au avut diverse obsesii cu trăsuri, covoare și ceasuri? Și dacă da, a furat vreunul o fântână de la o vecină? Nu o să verific, ci o să iau un grad mare de scepticism tot ce e scris aici.

Ca să vă explic despre ce vorbesc - povestea cărții e dezvăluită de la început: Ioanis/Leun se va îndrăgosti de o fată, Maiorca, iar capitolul 18 (pag. 70 în ediția mea) începe așa:

Spre deosebire de mulți alții, Maiorca își căpătase această insolită poreclă chiar de la naștere, într-o toamnă, în urmă cu 14 ani.

Era noapte de octombrie și tot Bucureștiul mirosea a must și a grătare. În curți, strugurii fermentau cu năduf, iar mâini mulțumite strângeau clăbucii de sânge în castroane albe, împodobite pe margini cu albăstrele și flori roșii de mac. Nu avea nimeni o preocupare mai importantă decât această spumă, pe care strugurii o revarsă vulcanic peste marginea butoaielor noi. Din ea se fac chiar și astăzi turte liliachii, frământate cu făină de grâu, un fel de bănuți ca smochina uscată, pudrate la sfârșit cu mălai și lăsate la soare zile în șir. Aceasta era drojdia economisită tot anul, până la următoarea recoltă de struguri. Bucureștiul era înconjurat de podgorii, nu găseai om care să nu aibă un pic de vie sau măcar o rudă ori o moșie din care să poată să fure niște struguri brumați.

Până la final, parcă uiți de unde ai pornit. Dar să zicem că mai ai totuși curiozitatea „poreclei” Maiorca (așa afli la pagina 80 că nu e un nume, ci o poreclă) și te întrebi ce legătură are cu strugurii și turtele de grâu. Niciuna - când se naște Maiorca, niște petrecăreți pe stradă care cântă ceva cu „Maiorca, Maiorca” și numele îi cade cu tronc mamei ei.

Și tot așa, și tot așa. Fiecare strop de poveste e înconjurat de descrieri de orice altceva. Uneori ne mai iau cu asalt și arhaismele. Ce să zic? Nu mă încântă, dar am citit și mai rău.

Pagina 119, capitolul 35: „Din mâlul gros al sângelui lor răbufneau suspine, ca dintr-o mlaștină. […] i-a fulgerat și acel singur impuls, adevărat și profund, la care ajunge orice suflet de om: fericirea de-a fi doar o cârpă ce putrezește în rana unui străin.”

Hei, autoare. Ce înseamnă chestia asta. Iubirea e dezgustătoare? Asta vrei să spui?

A doua zi: tot „Manuscrisul fanariot” de Doina Ruști

Aseară am renunțat la pagina 154, pentru că am mai avut lucruri de făcut și pentru că ce e mult e mult. „Manuscrisul” nu e tocmai o carte pe care să n-o mai pot lăsa din mână. Probabil că o să mai schimb cărțile între ele, ca să nu-mi iau câmpii până termin câte una.

Partea a II-a, capitolul 16, pag. 161: „Maiorca îi stăpânea creierul, coborâse în sângele lui ca un roi de țânțari. Bărbăția lui, câtă era, se afla acum într-un toc de tumbac, ale cărui muchii tăioase le simțea la fiecare pas.” Nu știu dacă ar trebui să iau treaba asta la propriu sau la figurat. Pe de o parte, aș presupune figurat; pe de alta, moda e ciudată uneori. Dacă e la propriu, omul e croitor, putea să-și facă și el un chilot. Dacă e la figurat, există soluții și pentru problema aia…

Partea a III-a, capitolul 5, pag. 191: În ultima pagină am pierdut șirul descrierilor. Ceva-ceva, cuvintele sunt niște păianjeni-hematii care respiră cu suferință de elf ca niște acarieni zumzăitori sau ceva de genul ăsta. Proza asta a devenit atât de lirică încât a plecat cu sorcova. Nu mă mai străduiesc s-o pricep, aștept să revină la normal.

Pagina 204: Și totuși, nu pot să neg că povestea e suficient de interesantă încât să mă treacă peste atrocitățile stilului. Și detaliile de epocă au o anumită savoare. Îmi amintește de „Iubita locotenentului francez” de John Fowles pentru că am impresia că încearcă să facă ceva similar: să împletească o poveste de dragoste realistă (și, în cazul lui Ruști, bazată pe un fapt real) combinată cu eseuri despre epoci apuse.

Problema e că Doina Ruști e adepta școlii românești de scris și bagă prea multe figuri de stil, iar firul narativ se încurcă singur de parcă ar fi încercarea mea recentă de a face broderie. John Fowles alunecă între subiecte pe un fir logic; o întâlnire între un doctor și un pacient poate să ducă la discuții despre medicină în epoca victoriană sau alte asemenea. Pe de altă parte, „Manuscrisul fanariot” se învârte ca praful luat de vânt, mergând înainte și înapoi, făcând paranteze de care uită, descriind detalii mai mult sau mai puțin relevante fără să știe pe ce să se axeze. Nici nu profită de potențialul literaturii de a intra în adâncul scenelor și de a explora psihologia personajelor implicate, așa că nu are forța pe care ar fi putut s-o aibă. Toți cei implicați par superficiali, rezumați, priviți din afară.

E păcat. E genul de carte care ar fi fix pe gustul meu altfel.

A doua carte: „The Plea: The True Story of Young Wesley Elkins and His Struggle for Redemption” by Patricia L. Bryan & Thomas Wolf

Pauză de la „Manuscrisul fanariot”.

„The Plea” e o carte de non-ficțiune de la University of Iowa Press (deci o editură universitară) despre cazul real al lui Wesley Elkins, un băiat de 11 ani care a fost arestat și trimis la închisoare pentru uciderea cu premeditare a tatălui său și a mamei vitrege. E o carte scurtuță, de un pic peste 200 de pagini, bine scrisă - cu detalii despre viața de familie a băiatului, oamenii din jurul lui, acuzatori, desfășurarea evenimentelor, declarații, martori șamd.

Ca să nu stau jos constant în timp ce citesc, am început la un moment dat să merg pe bandă (nu aș merge pe stradă citind, pentru că risc să intru în stâlpi, oameni și mașini). A trebuit să mă opresc din mers ca să mă întorc și să comentez că mi se pare foarte ciudat că un băiat de 11 ani a reușit să-și omoare cu sânge rece mama vitregă lovind-o cu o bâtă. Pot să cred că l-a împușcat pe tatăl lui, dar cumva un puști de 1,40 și greutatea de 35 de kilograme care o lovește pe mama vitregă cu atâta forță încât craniul îi devine o masă amorfă… ciudat. În fine.

Autorii povestesc destul de coerent despre sistemul de justiție: un pic corupt, un pic grăbit să dea recompense, un pic limitat. Descriu părțile implicate și probabilele motivații pentru care au acționat cum au făcut-o.

Îmi place și cum e prezentat sistemul penitenciar: Wesley Elkins ajunge deținut în perioada în care începe să se creadă în reabilitarea criminalilor și aflăm despre închisoare, orașul în care se află, mentalități la nivel general, primii deținuți aduși acolo și administratorul închisorii.

M-am oprit pe la pagina 66, fix înainte de capitolul 11.

Pauză de prânz

Mi s-a confirmat că nu o să am nimic de lucru zilele astea pentru că lumea și-a luat pauză. Paștele occidental să trăiască! (Deși nu e exclus să găsească cineva ceva prin sertare care trebuie tradus urgent-urgent.)

Citesc un articol din The Atlantic despre covid - au murit un milion de americani și discută despre motivul pentru care tragedia nu mai pare o tragedie, deși a scăzut speranța de viață. Mă gândesc că noi avem mai multe morți la mia de locuitori decât ei și nu analizăm nici măcar atât. Recunosc că nu înțeleg evoluția lucrurilor de la ridicarea tuturor restricțiilor, pentru că aș fi prevăzut o explozie de cazuri care nu pare să existe. Mi-aș dori să fie analize și la noi, dar pe de altă parte, știu că ziarele noastre nu sunt, în general, capabile de ele.

Înapoi la „Manuscrisul fanariot”

Povestea se complică și cu niște masoni și conspirații care-și pun pecetea asupra sorții unora pe la pagina 260, dar am pierdut șirul comploturilor. Între timp, a picat și un boier maghiar cu balonul în București - îl cheamă Apor Luca Szabolcs, ceea ce mi se pare confuz: dacă e Szabolcs, ar trebui să-i citesc al doilea nume „Luța”, presupun, dar nu știu dacă asta e intenția autoarei.

Nu pot să nu mă gândesc că e o carte care are toate elementele necesare ca să fie fix ce trebuie, în afară de un pic de structură și un stil mai cizelat (cizelat: dai cu dalta și ciocanul până pică cea mai mare parte din figurile de stil, ca să se vadă ce e dedesubt).

Aproape ca să-mi confirme ideea, după ce am scris rândurile de mai sus am picotit un pic după prânz și am avut o viziune în care am înțeles tot, absolut tot, din ce voia să facă Doina Ruști, ba m-am și întrebat de ce sunt atât de rea, când are atâta complexitate, atâta atmosferă, atâtea personaje memorabile. După care m-am trezit și mi-a fugit viziunea ca apa printre degete, lăsându-mă doar cu impresia că „Manuscrisul” e o poveste auriu-roșiatică, prăfoasă și familiară ca un papuc mult-purtat. Nu știu ce să fac cu această idee.

Apoi însă, Doina Ruști pare să-l părăsească pe John Fowles ca s-o ia pe urmele lui G.G. Marquez. Intrăm în plin realism magic. Când se iubesc Leun cu Maiorca, „din îmbrățișarea lor, ca un lup flămânzit, scăpărară minuscule guri”. Gurile nu par să fie doar o figură de stil ambiguă, ci o realitate: se răspândesc prin oraș și atacă bucureștenii și pe baronul ungur, luându-le mințile și umplându-i de pasiune sexuală. Se reped în case, se reped pe oameni. E dezastru.

Gurile mici îl loviră din plin. Pe sub piepții înzorzonați ai cămășii, mii de buze își lăsară sărutul. Pielea lui, pe care numai apa bălții o atinsese, fu asaltată de guri de femei. Din firele tremurătoare de păr se ridicară niște ace de foc, iar genunchii începură să-i tremure. Totul în jur tremura, de la apa încrețită a bălții la fustele care pluteau prin fața bucătăriilor și la veranda pe care tocmai ieșise Doicescu.

Bine, eu zic de Marquez, o amică spune de Lovecraft. Mă opresc din citit la pagina 342 și-mi spun că mâine o să reușesc să mă concentrez mai mult pe citit. Mi-e dor de versiunea romanului pe care am visat-o.