Povești din maratonul meu primăvăratic de citit (2)

O nouă zi, o nouă provocare.

Am redeschis „Manuscrisul fanariot” la pagina 342, unde l-am lăsat ieri. Partea a IV-a, capitolul 27: „Leun o aștepta în poartă, privind strada îngustă care cobora până în Cotul Morii. Deasupra se deschidea cerul sudului, lacrimă înaltă prin care trecuseră sute de ochi.” O să fie o zi lungă.

Pagina 400. „Întotdeauna din inimile tinere începe să bată vântul.” Am pierdut iar șirul figurilor de stil, care mi se scufundă în creier. Cuvintele nu mai contează; sună frumos și gol, ca niște clopoței fără limbi ciocniți de ciocli într-o noapte cu semilună fertilă stârpită de lăcuste hapsâne. Între timp, acțiunea se înfierbântă ca o mlaștină mistuitoare a flăcărilor noroioase ce decorează salopetele înnegrite de ciumă ale Bucureștilor vechi. Delirez. Delirez? Delirează naratorul, eu doar fac miștouri.

Pauză de masă, pauză de plimbare, pauză de lucru. Se pare că Paștele occidental n-a ținut suficient; apar proiecte la orizont.

Finalul „Manuscrisului”. Și astfel, am terminat după-amiaza și romanul Doinei Ruști. Pot să înțeleg de ce a luat niște premii și a avut niște cititori: povestea probabil că o să-mi rămână în minte o vreme, iar atmosfera Bucureștiului fanariot e și ea memorabilă. Are acele mici mânării și răutăți și toată căscarea de gură a vieții românești de la sat și din pătura urbană de jos. Pe de altă parte, am fost convinsă până la penultima pagină că acțiunea se desfășoară în decurs de un an sau doi, ca să descopăr cu uimire că erau de fapt șase ani - ceea ce spune câte ceva despre cât de clară e povestea.

Speram la mai mult. Se putea scrie un roman istoric mai solid pe tema asta. Pe de altă parte, mă așteptam la mai puțin. Deci nu știu ce să zic altceva să zic decât că a fost o experiență medie. Ce merge în carte, merge binișor - dar și ce nu merge…

Încă o pauză. Am dat peste această postare despre scene de sex publicate în literatură cu pretenții și îmi curg lacrimi de râs pe obraji. Pasajele din Doina Ruști sunt nimica toată; e bine să păstrăm proporțiile.

Am citit și o tiradă a cuiva despre Scooby-Doo! și problema lui Fred care mi-a amintit că în copilărie îmi plăceau mult desenele alea. Aproape că aș da tirada pe Facebook sau Twitter, dar e scrisă sub formă de eseu și mi-e că sunt unii care n-or să prindă că e scris parțial în glumă (mai ales teza principală e clar o glumă) și or să mă atenționeze că nu e scris conform standardelor academice, ceea ce ar trebui să fie clar din faptul că se încheie cu moartea autoarei lovită de un autobuz mare și cu bibliografia „Dude, trust me”.

Continuând (și terminând) „The Plea”. Mă așteptam de la cartea asta să fie un pic diferită - mai degrabă pe zona de true crime și detectivisme. Din fericire, nu e. E o explorare în detaliu a unui caz real destul de simplu. Un băiat de 11 ani și-a omorât tatăl și mama vitregă în 1889, creând o adevărată furie în comunitate (e de înțeles). Aproape toți s-au întors împotriva lui la modul extrem, considerându-l rău din născare, fără putință de îndreptare, eventual chiar bun de spânzurătoare - inclusiv avocatul care teoretic trebuia să-l apere era cam de aceeași părere.

A fost judecat ca adult și trimis la pușcărie pe viață, dar după câțiva ani și-a dat seama și de gravitatea lucrurilor întâmplate, și de faptul că ar fi putut să ia o condamnare mai ușoară. A fost un model de conduită la închisoare, a ajuns să fie responsabil cu biblioteca, și a început să scrie scrisori cerând ajutor ca să fie eliberat. Povestea s-a tergiversat mult deoarece comunitatea de unde venea era foarte isterizată că dacă i se dă drumul o să continue să omoare cu sânge rece, dar până la urmă și-a găsit susținători, a reușit să iasă din pușcărie, a mers la școală o vreme, iar în cele din urmă s-a angajat la căile ferate și a fost de mare ajutor pentru o parte din rudele rămase.

Foarte mișto descrise dezbaterile din epocă între cei care credeau că răul e înnăscut și cei care credeau că educația și mediul sunt importante și excelentă cercetarea istorică pentru a-i da de urmă după ce n-a mai fost nici în ochiul presei, nici obligat să scrie scrisori oficiale.

Asta e pe seara de miercuri. Da, postarea asta vine a doua zi, pentru că pe finalul zilei nu mai stăteam la calculator.