Povești din maratonul meu primăvăratic de citit (3)

Elif Shafak! Am din greșeală o carte de-a ei care nici măcar nu e un roman, „Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării”. Zic „din greșeală” pentru că am cumpărat-o cu un clic dat aiurea. Volumașul ăsta de un pic peste 100 de pagini a fost nu demult printre ofertele Cărtureștiului și se putea lua în schimbul unor puncte de fidelitate. Tot ce trebuia să faci era să dai clic pe un buton.

Într-adevăr, a fost nevoie doar de un clic - în cazul meu, mi-a fugit degetul și m-am trezit cu comanda finalizată. Drept e că nici nu m-am chinuit să văd dacă se poate anula post-factum, ci am acceptat volumul alături de un ceai mult, mult, mult prea dulce pe care cred că până la urmă o să-l transform în altceva, pentru că e făcut în mare parte făcut din fructe confiate. Oare merge băgat în fursecuri?

Măcar am luat Elif Shafak și nu un volum de dezvoltare personală (dați-mi like și subscribe dacă vreți să auzi o grămadă de tirade contra dezvoltării personale).

Broșurica asta scoasă de Polirom e un eseu scris în vremuri pandemice. Începe cu o poveste de demult, când Elif Shafak ajunsesese de curând în Istanbul. Picotea pe o ladă plină de cărți și reviste, când a auzit venind din stradă vocea unei femei trans supărate și n-a avut curajul să deschidă geamul și să-i vorbească, încurajând-o.

De-acolo pornește o discuție despre ce înseamnă să fim singuri și alienați, despre cum se schimbă lumea din cauza social media, despre cum nu ne ascultăm unii pe alții. Cuvinte frumoase, dar pe care simt că le-am mai văzut de o mie de ori; o ieremiadă despre lumea de azi care ne separă, despre cum suntem din ce în ce mai puțin dispuși să ascultăm păreri care nu sunt ca ale noastre.

Ah, Elif Shafak! Avem opinii similare și mi se pare că și o orientare politică similară, dar aștept să văd dacă duci undeva ideile astea, pentru că deocamdată spui doar generalități.

Pag. 49-50: „Care sunt valorile cărora ar trebui să le acordăm prioritate de astăzi înainte: acumularea cât mai multor bogății și un cont gras în bancă, acorduri comerciale ambițioase și dereglementarea sectorului financiar, modele de afaceri centrate pe profit… sau asistență socială și medicală, diversitate și incluziune socială, interacțiune pozitivă a oamenilor cu ecosistemele naturale, modele de afaceri axate pe un scop?”

Vrem să fie rău sau să fie bine? Să ne ghiftuim sau să avem lucrurile de care e nevoie? Lol, întrebarea e retorică. Știm deja care e răspunsul corect: nu e nicio decizie aici. „Contul gras” și „acumularea bogățiilor” sunt valori care au fost condamnate în istorie și sunt condamnate și azi, mai ales dacă sunt urmărite mai presus de orice altceva.

Problema, dragi cititori, nu constă în a avea idei frumoase, pentru că toți suntem capabili de ele. Toți vrem un sistem medical bun, în care să putem avea încredere. Toți vrem să existe o „interacțiune pozitivă a oamenilor cu ecosisteme naturale”, iar ca afacerile să aibă un scop bine definit și benefic pentru societate. Dar, după cum spun englezii, diavolul e-n detalii: cum anume obții toate astea, concret? Dacă faci un sistem axat pe asistență socială și medicală, cum te asiguri că ai banii necesari pentru susținerea lui? Cum distingi o afacere care aduce ceva bun în societate de una care nu? Cum încurajezi comportamentele care să ducă la înflorirea societății?

Ea spune că vrea un dialog, dar pentru un dialog trebuie să asculți nu doar ce are de spus tabăra ta despre tabăra adversă, ci care sunt problemele taberei adverse. Iar dacă vrei să și rezolvi probleme, trebuie să te duci la cei care au legătură directă cu ele. Trebuie să vorbești cu cei care încearcă să facă management, să vezi care sunt problemele cu care se confruntă și să găsești căi prin care ceea ce vrei să obții să devină fezabil.

Doar că mai nimeni nu vrea să audă de detalii - iar discursurile frumoase au alergie la detalii. Detaliile sunt locul unde merge pasiunea să moară. Sunt mici, meschine, complicate și pur și simplu nu vor să se alinieze ideologiilor. Te pui să faci ceva și te lovești de o realitate complexă care nu se potrivește cuvintelor mărețe în fața cărora obstacolele par a fi nimica toată. Detaliile nu dau bine în discursuri, ci sunt domeniul unor oameni muncitori care, mult mai puțin lăudați decât cei ce țin discursuri, împacă capra și varza, fac compromisuri, construiesc soluții care din afară par dezamăgitoare. E frumos să asculți cuvinte mari, dar nu ajută decât până la un punct. Ideile frumoase stabilesc o direcție, dar nu pot da viață unei realități concrete.

Pag. 102: „La vremea respectivă” (se referă la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000) „cei mai fanatici optimiști proveneau din domeniul înaltei tehnologii. Mulți susțineau ferm că, grație social media și tehnologiilor digitale, vom vedea cum democratizarea va cuprinde, val după val, lumea întreagă, generând mai multă libertate, mai multe oportunități și împliniri pentru întreg mapamondul.”

Nu se spune nimic nou aici. N-am nimic contra citatului. Dar ideea asta îmi amintește de faptul că și iluminiștii credeau că educația poate ridica întreaga omenire. Într-un fel, a făcut-o, dar nu în modul în care sperau ei - per total, educația le-a dat o șansă celor care puteau profita de ea, dar nu a putut să ridice fiecare ființă umană. Efectul educației generalizate și accentului pe știință a fost, per total, bun (dar doar per total; și știința a avut fanaticii ei cu idei tâmpite). Dar n-a fost chiar rezultatul la care sperau.

Pe iluminiștii de demult îi înțeleg: nu mai încercase nimeni să aducă lumina cunoașterii chiar tuturor. Dar să ai în zilele noastre speranțe atât de mari de la cunoaștere mi se pare naiv. Acei optimiști despre care vorbește Shafak știau doar tehnologie, dar nu aveau suficientă educație umanistă. Câtă ironie!

Final: Elif Shafak ne spune să nu credem în oamenii care promit simplitatea și să acceptăm că suntem ființe emoționale, dar să ne uităm dacă nu cumva furia, anxietatea șamd. ne duc doar în cercuri, nu și înainte. Simt că am mai citit acest eseu. Simt că am mai scris acest eseu. Simt că am renunțat să mai scriu acest eseu pentru că doar mă repetam și repetam ce au spus alții. Am ieșit necâștigată din această lectură.

Eu ce citesc?

Veșnica întrebare: ce vreau să citesc? Să merg la risc, cu autori români pe care s-ar putea nu-i suport? Sau să merg la sigur și să citesc Amanda Quick, pe care știu sigur că n-o suport (dar nu mă îndur să-i arunc cartea pur și simplu)? Să citesc ceva care s-ar putea să-mi și placă? Pentru scris pe blog ar fi mai distractiv să sufăr, dar pentru mine ar fi mai distractiv să mă distrez. Decizii, decizii…

Ar trebui să-mi pun un pic ordine în cărți (și-n casă, care e un dezastru). Am luat recent ultimele două volume din seria „Legends of the Condor Heroes” și ar trebui să le bag în bibliotecă alături de celelalte - dar pentru asta ar trebui să mut alte volume, ca să le fac loc. Poate că cea mai bună strategie ar fi să citesc acele cărți care nu încap pe nicăieri, în speranța că poate vor fi de dat. (În ce hal am ajuns.)

Bun, am hotărât! Cărțile vor juca „Scaunele”, cine rămâne pe dinafară e citit și trimis la plimbare. Orice iese ar trebui să fie ok. Am gusturi impecabile la cărți.

Citesc „Să nu râzi :((” de Raluca Feher

Glumeam cu gusturile impecabile la cărți. Dacă aș avea gusturi impecabile aș avea mai multe prostii pe rafturi. Am rămas în mână cu Amanda Quick și „Să nu râzi :((” de Raluca Feher. Mi-aș dori ca a doua să fie o carte de umor, pentru că titlul e comic, dar mă îndoiesc.

O să merg la risc, nu la suferință sigură. Să vedem cum se descurcă românca noastră, care e recomandată de Mihaela Miroiu (în care nu știu dacă am încredere), Florin Iaru (în care nu am încredere) și de Cristian Pătrășconiu (de care nu știu nimic).

Descrierea de pe copertă e cu citate laudative care sugerează că e o carte grozavă, mirifică, extraordinară, măreață, universală, care doare, care exasperează (ah, fir-ar, nu-i umor), care îți schimbă viziunea, ceva „luminos și incitant”, cu precizie chirurgicală, cu nerv, cu grație și șarm. Ce mai, e o carte de calitate, e o „Feher la pătrat” (cum o descrie Iaru). Care e genul cărții? Haha, ce banc bun. Genul e „carte bună”. Despre ce e vorba? Nu știm, bos, lol, o să vezi tu. Poate e cu inorogi și prințese, poate e cu crime și polițiști, dar cel mai probabil, citind printre rânduri, e cu suferință românească. O fi cancer? O fi sinucidere? Or fi scame în buric? Nu știm, vom afla.

Na, că nici n-am deschis-o bine și deja mă enervează, dar nu e vina Ralucăi Feher, ci a editurilor românești care îndreaptă spre cititor două degete mijlocii atunci când vrea să se prindă pe ce a pus mâna. Paragraful ăsta e trist, să nu râdeți :((((((((

Primele pagini: S-a sinucis cineva! E o carte cu sinucideri și tristețe!

Mai exact, s-a sinucis o fată, Diana. Personajul principal, Raluca, e o fostă prietenă de-a Dianei, dar prietenia lor s-a încheiat când, cu un an și jumătate în urmă, Diana i-a reproșat Ralucăi că i-a distrus viața și că s-a folosit mereu de ea. Mă întreb dacă Diana chiar e o persoană toxică sau doar mi se pare.

În fine, Diana i-a lăsat Ralucăi o cutie pe care scrie „Să nu râzi :((”. Nici nu știu dacă ar trebui să râd la faza asta sau dacă ar trebui să mi se înmoaie sufletul. Pare genul de carte cu multă dramă aiurea (genul meu favorit /s), dar prea e aiuristic „:((” ăla. Bănuiesc că o să mă lămuresc mai încolo care e intenția autoarei.

Pagina 29. „În chineză, cuvântul mâine conține un simbol care înseamnă nu numai următor, ci și jos. Cuvântul ieri conține un simbol care înseamnă nu numai predecesor, ci și sus.” Urmează o filozofeală frumoasă despre cum chinezii văd viața ca pe un râu, pornești de sus și mergi tot în jos.

Hmm. Frumos, frumos, dar îmi sună fals. Nu știu chineză, dar știu o țâră de japoneză și nu țin minte, deloc nu țin minte, ca „ieri” și „mâine” să se scrie cu simbolurile pentru sus/jos.

Am intrat să mă uit prin dicționare. Din câte văd, în chineză, mâine se scrie 明天, iar ieri se scrie 昨天. E similar cu ce știu din japoneză, unde cuvintele sunt 明日 și 昨日, cu 日 în loc de 天. De unde diferența? De la caracterul pentru zi! În japoneză 日 (soare) înseamnă și zi, iar în chineză 天 (cer) înseamnă și zi. 明 înseamnă „strălucitor” în ambele limbi și e compus din simbolul pentru soare și cel pentru lună. Nu l-am văzut niciodată pe 昨 de unul singur, dar e compus din „soare” și, din câte văd din explicațiile chinezilor, din „brusc”.

Cu alte cuvinte, oricât te-ai uita pe acolo, nu apar niciun „sus” și niciun „jos”. Simbolurile au de-a face cu soarele, luna, cerul, strălucirea și bruschețea. Filozofia cu viața ca un râu sună bine, dar are bazele șubrede. De unde a scos-o naratoarea noastră? O fi inventat-o, crezând că nimeni nu o să caute oricum? O fi luat-o de la alții care au scos-o din burtă? O fi reținut ceva greșit?

Pagina 33. Diana are o metaforă cu teraformarea ca mod de a aranja viața - una pe care o avea și Raluca la începutul cărții. Mă întreb dacă se presupune că Raluca a preluat metafora citind ce a scris Diana, sau dacă autoarei îi plăcea metafora și a uitat că a folosit-o deja.

Încep să-mi dau seama că Raluca nu e personajul principal, ci această Diana care vine dintr-o familie foarte stresantă. Dar e prea mult stres pentru seara asta și mă duc să mă culc.