M-am trezit cu un proiect venit peste noapte - ghinion că a fost scurt, pentru că am putut să mă reapuc repede de „Să nu râzi :((”.

Pag. 32. „Milly suduie în bucătărie. Eu beau în dormitor. Milly mă înjură pe mine. Eu o înjur pe ea.”

Relația asta mamă-fiică reușește să fie vagă în momentul în care vreau s-o apuc. Nu știu ce vârstă are Diana aici; ar putea fi oriunde între 20 și 40. E tânără și rebelă, o studentă care s-a închis în camera ei în timp ce se înjură cu maică-sa? E o adultă deja chinuită de viață? Locuiesc împreună și a ajuns la capătul răbdărilor din cauza picăturii chinezești a ciondănelilor mamei? Sau atât de potentă e gura mamei încât a făcut-o cu capul de-a lungul unei scurte vizite?

Nu înțeleg contextul.

Pag. 35. „Poate într-o zi mă voi sinucide, beată fiind, o să-mi pun frânghia de gât.”

Și exact așa face. Sunt în cumpănă dacă-mi place prefigurarea asta. Pe de o parte, adaugă la misterul/explicația morții Dianei. Pe de alta, e cumva în ton cu artificialitatea restului. E depresia depresivului universal, previzibilă, familiară și poate tocmai de aceea lipsită de personalitate.

Pag. 50. Familia Dianei e un scandal interminabil și obositor. Mă bate gândul să abandonez volumul - dacă cineva semi-necunoscut ar veni să-mi spună toate lucrurile astea în viața reală, aș găsi o scuză să plec și să nu mă mai întorc. Cumva, recunosc povestea din o mie de frânturi de-a lungul timpului: mama acuză pe toată lumea de orice și se zugrăvește pe sine în martiră. Tatăl chiar e un martir care n-o părăsește pentru că s-a obișnuit așa. Diana e o fată bună care suportă și încearcă să-i ajute și să-i împace.

Să fie o carte realistă? O fi, naiba știe.

De ce a luat-o literatura în direcția asta? De ce e realismul atașat unui mizerabilism? De ce sunt apreciate critic mai mult cărțile care scormonesc în noroi decât cele care explorează alte fațete ale persoanelor? Da, suferința e și ea un subiect - dar unul dintre multe altele. Nu e mai reală decât altceva.

Suntem o societate depresivă, care s-a lăsat păcălită să creadă că durerea e totul? Sau, dimpotrivă, cei care scriu lucrurile astea sunt suficient de ne-depresivi încât să se ia în serios constant? Sau sunt depresivi și nu vor să recunoască nici față de sine, așa că vorbesc, vorbesc, vorbesc, umplu pagini și se laudă între ei?

Meh. Nu mai pot să citesc asta acum, pentru că o să mă spânzur și eu. Iar când o să-mi intre cineva printre hârtii ca să-mi facă ordine în viață și să publice o carte despre mine (urmând exemplul din „Să nu râzi :((”), o să găsească o grămadă de ficțiune rămasă neterminată și câteva povestiri din care unele amuzante. Și cum se vor mai putea da criticii de ceasul morții, simțindu-se răscoliți de trăirile mele? Imposibil!

„The Books of Magic”

Tot voiam să recitesc „The Books of Magic”, o serie de benzi desenate începută în 1990 și încheiată în 2000, pe care am citit-o acum vreo zece ani. Problema a fost că, spre deosebire de seriile mai mari, „The Books of Magic” nu a fost mereu disponibilă, așa că n-am reușit să dau de ea multă vreme.

(Pentru cunoscători, e în același univers cu „The Sandman”.)

În 2020, DC a scos o ediție enormă omnibus, pe care am luat-o, dar pe care n-am apucat s-o citesc până acum. Și iată că acum s-a ivit ocazia!

The Books of Magic #1-4. Primele numere sunt scrise de Neil Gaiman și sunt foarte lăudate. Acuma, între noi fie vorba, nu sunt chiar atât de bune, dar în contextul benzilor desenate în general înțeleg entuziasmul. Timothy Hunter e un băiat de doisprezece ani cu părul negru și ochelari rotunzi care nu știe că ar putea deveni unul dintre cei mai mari magicieni cunoscuți vreodată. Patru magicieni (printre care și John Constantine) vin să-i arate lumea magiei, ca să-l ajute să aleagă dacă vrea să-și urmeze potențialul sau dacă vrea să rămână un om normal, în afara lumii magice. Unul dintre magicieni îi transformă jucăria yo-yo într-o bufniță.

Evident, se pot face comparații cu Harry Potter, dar cele două nu prea au legături decât superficiale. JK Rowling a creat un personaj complet diferit, într-o lume foarte diferită, deci nu e ca și cum ar fi copiat ce s-a scos în benzile desenate (o teorie spune că poate a văzut o copertă pentru „The Books of Magic” și i-a rămas întipărită în memorie, dar a uitat de unde).

Așa. Tim Hunter e purtat prin trecut, prin prezent, prin lumea zânelor și în viitor. Totul e foarte măreț și universal, cu lucruri care ar trebui să mă dea pe spate, dar cred că toate discuțiile din școală despre universalitate, cosmogonie și altele asemenea m-au cam desenzibilizat la așa ceva.

Pe de altă parte, dacă e un lucru pe care Gaiman îl face mereu bine, acela e să dea un aer de profunzime și realitate personajelor și scenelor. Cu alte cuvinte, poate scrie pe mai multe planuri: și pe cel îndepărtat, măreț și universal, și pe cel imediat și personal. Simți că cei care vorbesc cu Tim Hunter au viața lor, alte lucruri de făcut, personalități diferite și nu numai.

Mister E #1-4. Doar că după povestea lui Tim Hunter, urmează 4 numere din „Mister E”, o bandă desenată de care n-am auzit până acum - și pe bună dreptate. Scriitorul K.W. Jeter nu e deloc Neil Gaiman. Ilustrațiile sunt mai slabe și mai urâte, dar mai ales, povestea e una tipică de benzi desenate - cu gesturi exagerate și tot tacâmul.

Nu pot să nu mă gândesc la un moment dat că Mister E e teoretic orb, dar se pare că vede foarte bine și-așa, lol.