Într-un magazin mare, am văzut salate la pungă. Frunzele de diverse tipuri erau deja spălate, tăiate și ambalate. Mai trebuia doar să le torni în bol, dar cea mai mare parte a efortului era deja făcută.

Prima oară am luat o pungă ca asta… nici nu mai știu de ce. Ne grăbeam? Ne-a interesat noutatea? Ne-a interesat amestecul? Nici n-aș putea spune sigur, cert e că am cumpărat-o, am adus-o acasă, am turnat-o în bol, am tăiat niște roșii peste, am pus niște ridichi, un pic de ulei de măsline, niște sare - și gata, s-a rezolvat salata.

A doua pungă a ajuns să fie cumpărată în decursul aceleiași săptămâni - un alt amestec de frunze, o nouă salată.

Apoi am început să luăm mai cu intenție, tot câte una, câte două, de am mâncat mult mai des salate decât înainte. O dată la două-trei zile, pac, salată. Uneori pe lângă ceva, uneori ca fel principal, dar a ajuns să fie o prezență aproape constnată. Diferența față de ce era înainte e atât de vizibilă încât mă pune pe gânduri.

Nu e ca și cum am fi anti-salată, chiar dimpotrivă. E o plăcere s-o avem la masă, dar cumva era o plăcere rară. Desigur că nu e așa mare filozofie să faci o salată, nu? Iei o căpățână, o speli, o tai, o pui în bol. Oricine poate face pașii ăștia și m-am întrebat des de ce nu ajungem să-i facem mai des. De ce nu cumpărăm căpățâna aia; sau dacă o cumpărăm, de ce amânăm mereu s-o spălăm, s-o tăiem, s-o pregătim. Nu e mare lucru. Nu e.

Comparativ, salata la pungă e ca un fel de triș, o soluție de leneș gândită probabil pentru corporatiștii care n-au spațiu în bucătăria firmei să se desfășoare, așa că rezolvă problema cu o pungă. Eu, care lucrez de acasă, aș putea să-mi fac și timp și loc pentru o salată clasică, cu spălat și curățat. Ce mă oprește? De ce aleg lenea asta cu punga? Acum că mi-am intrat în mână și fac salate des, aș putea să încerc să le fac cum ar trebui! Cum ar fi corect!

Dacă am timp, de obicei nu mi-e foarte peste mână la prânz să gătesc. Nu mă deranjează că pulpele de pui, chiar dacă sunt dezosate, mai trebuie dezosate un pic. Sigur, să spăl o salată e un efort la fel de mărunt ca a căuta oscioarele, a tăia puiul în bucățele mici șamd. Nu mi-e peste mână să fierb niște cartofi, care trebuie și ei să fie curățați și tăiați. Și totuși, deseori mă uit la salată și mă apuc să fac altceva. Dacă mă apucă să fac fursecuri, aluatul îl frământ de mână fără să mă gândesc de două ori înainte. Dar salata o spăl… mai încolo.

Nu e o preferință evidentă, ci una insidioasă. Nu urăsc gestul de a spăla salata, nu mă scoate din sărite. Dimpotrivă, îmi zic mereu că nu e mare lucru, dar căpățâna de salată zace în frigider, așteptând până se ofilește cât timp eu zic „nu chiar acum”, „nu fix azi”, „sigur mâine”. Ar trebui să mâncăm mai multă salată, vrem să mâncăm mai multă salată, dar cumva mă apucă lehamitea când e vorba de ea.

Virtuos ar fi să pun mâna s-o curăț, totuși, nu-i așa? Nu e mare brânză. Vreau rezultatul, nu mi-e foarte greu să spăl salata, trebuie doar să mă forțez un pic. Da, aia ar fi soluția virtuoasă, soluția de care știu că ar fi cea mai bună. Pune mâna. Spală salata. Nu mai amâna. Ești persoană în toată firea, ce naiba?! Ce fel de om e ăla care nu e în stare să spele naibii o salată?

…Îmi amintesc de o chestie pe care am văzut-o odată pe undeva. Nu mai țin minte cum era formulată, dar ideea era ceva de genul: „Am o mulțime de planuri și toate depind de faptul că o să mă scol mâine de dimineață și o să fiu o persoană complet diferită.” Știți voi: mâine o să fiu genul de persoană care nu trage mâța de coadă, ci învață serios pentru examen; mâine o să fiu o persoană mai organizată; mâine o să mă concentrez. Lucrurile luate în parte nu par imposibile, dar fac portretul altcuiva.

E nevoie de voință ca să-ți schimbi obiceiurile, iar voința e o resursă limitată. Când ți-o impui într-o parte, ai mai puțină în alte părți. Dacă vrei să te impui în prea multe părți deodată, undeva clachezi.

Presupun că aș putea cultiva Virtutea. Aș putea încerca să devin acel gen de persoană care face lucrurile corect și logic. Aș putea să cultiv o transformare continuă, în urma căreia, într-o bună zi, voi fi o persoană care spală salată. Un scop nobil, prin care încerc să ating o viață rațională din perspectiva spălării salatei.

Dar e cale lungă până departe. A deveni acea persoană ar fi un obiectiv în sine, pe care l-aș atinge în timp, nu imediat. Nu mergi la sală și faci mușchi în prima săptămână; la fel, nu te scoli mâine dimineață având toate virtuțile dorite. Și până atunci ce se întâmplă? Îmi creez sentimente de vinovăție când îmi dau seama că evit iar să spăl salată? Ajung să-mi spun că de fapt nu vreau salată? Spăl salata, dar am mai puțină tragere de inimă să fac alte lucruri dificile în general? E important să porți bătălii ca să devii mai bun; dar trebuie să-ți alegi bătăliile. Este cea pentru pregătirea corectă a salatei o bătălie importantă?

(De ceva timp, discuța asta nu mai este exclusiv despre salată.)

Ca să obțin rezultate, trebuie să știu de unde pornesc, unde vreau să ajung și ce e fezabil. Desigur că ar fi grozav să devin genul de persoană care nu ezită să spele o salată. Dar realist vorbind, care sunt șansele ca mâine să fiu acea persoană? Aproape zero. Dacă ani de zile mi-a displăcut să spăl salata și am evitat s-o fac aproape fără să-mi dau seama, nu o să fiu altcineva de săptămâna viitoare. Șansele sunt mari să trebuiască să mă monitorizez ca să mă asigur că nu revin la salate ofilite.

Așa că mai bine mă uit la adevăr: în ciuda rațiunii, mă împiedic de acest hop minimal. Nici măcar nu pot să zic că e o problemă majoră, iar bătălia purtată ar fi deci una măreață. Nu ar fi prima oară când spăl o salată, nu ar fi prima oară că pun frunze pe sandwichuri. Aproape că mi-aș putea spune azi „Trebuie doar s-o fac mai des.” Dar o s-o fac? Istoria îmi spune că nu. Ritmul rămâne lent. Mă împiedic într-o chestie mică și mă fofilez. Aș vrea ca situația să fie diferită, mi se pare stupid că nu e diferită, dar iată-ne.

E o plăcere să crezi că ești animal rațional până când te uiți un pic mai atent la tine și vezi că nu ești. O parte din tine detestă anumite lucruri fără sens. O parte din tine iubește anumite lucruri fără sens. O parte din tine se teme de anumite lucruri fără sens. Poți să le găsești cauze, dar asta nu le face să dispară. Mai ușor te încrâncenezi: de la „îmi displace un pic să spăl salată”, ajungi la „urăsc salata, e mâncare de iepuri”.

Poate că alegerea rațională nu e să încerci să te păcălești că ești mereu rațional; în mod cert, nu e să presupui că vei fi rațional de acum încolo. Dimpotrivă, poate că rațional e să ai indulgență față de iraționalitate, să te cunoști suficient ca să știi unde sunt hopurile care-ți dau bătăi de cap și să-ți găsești ocolișuri, proptele și șiretlicuri prin care să ajungi totuși unde vrei. Dacă lucrurile nu merg de la sine, le dai un ghiont ici-colo. Normal că hopurile nu sunt aceleași peste tot și că e ciudat ca acolo unde tu nu ai nicio problemă să treci, alții se împiedică. Sau că acolo unde nimeni nu se împiedică, te-ai trezit tu s-o faci și nici nu știi de ce. Dar, până la urmă, asta e. Poți să decizi multe în viață, dar nu tot ce se întâmplă e decis conștient de tine.

Deci, până la urmă, asta e: unde nu merge salată simplă, merge și salată la pungă. Nu e ca și cum faptul că alții sunt cei care o spală și o taie o face să se transforme în chipsuri. Ea rămâne salată. Rezultatul va fi același ca în cazul în care aș fi pregătit-o eu: va fi la fel de bună, la fel de sănătoasă. (Ba poate chiar un pic mai bună la gust, pentru că ei amestecă mai multe tipuri de frunze și are mai mult farmec; dar hai să facem abstracție de aspectul ăsta.) Unde lucrurile nu merg de la sine, merg și un pic ajutate.

Pentru că nu e ca și cum să folosești proptele o dată înseamnă că devii dependent de ele. Poate că, în cazul meu, mă voi obișnui atât de tare cu ideea că salata e ceva ce mâncăm de două-trei ori pe săptămână încât o voi cumpăra sub formă de căpățână în momentul în care voi intra doar până la aprozar. Puterea obișnuinței s-ar putea să învingă micul hop al neplăcerii de a o spăla. Și la fel e și cu multe altele: poate că ai nevoie de un pic de ajutor să te descurci în situații noi în care cam știi că o să te simți ca acasă. Poate că trebuie să-ți pui remindere ca să faci lucrurile pe care ți le dorești din suflet. Poate că trebuie să te păcălești un pic ca să mergi înainte în direcția pe care ți-o dorești. Nu e nimic rău aici. E doar acceptarea unei fațete a condiției umane.