Editura Paralela 45 are o nouă colecție numită „Prima Dragoste”, care a fost lansată oficial la Bookfest 2022. Deocamdată cuprinde 5 romane scrise de autori români, din care eu una am cumpărat 3 (oarecum aleatoriu, dar acum mă simt un pic prost față de ceilalți scriitori, care precis nu sunt cu nimic mai răi).

L-am citit rapid pe primul, „Eva și ceilalți” de Cristina Ispas, devorându-l la început cu interes și entuziasm, iar apoi din frustrare. Mă așteptam să fie un sirop ușurel cu adolescenți - iar rezumatul de pe copertă a fost, ca de obicei, suficient de ambiguu încât să nici nu confirme și să nici nu nege această presupunere:

Uneori ni se pare că niciodată nu vom înțelege ce-a fost, cum a fost, de unde a apărut și unde a dispărut prima dragoste. Vârsta la care o experimentăm este, de obicei, una extrem de complicată. Lumea se deschide dintr-odată foarte mult și ne copleșește, ne solicită de urgență toată atenția. Cu toate acestea, Eva este hotărâtă să își trăiască în primul rând această experiență. Și e foarte posibil să aibă dreptate.

Nici oracolul de la Delphi nu ar putea spune ceva care să se poată interpreta în mai multe moduri. Noroc cu titlul, coperta și numele colecției.

Primul capitol mi s-a părut excelent. Ispas și-a pregătit perfect terenul. Știm cine-i cine, înțelegem lumea, vedem tensiunile din ea - tot ce urmează e să o ia lucrurile razna de acolo și poți gusta dramele ce vor să vină la fel cum poți mirosi prima zăpadă de iarnă înainte să înceapă să ningă. Îți freci palmele una de cealaltă și aștepți să vezi ce urmează.

Eva e o adolescentă din anii ‘90 care își petrece vacanțele la țară cu un grup de prieteni. Merg la discoteca improvizată din satul vecin, se scaldă la baltă, se ceartă, se împacă. O parte dintre ei se știu din fragedă copilărie. Iar Eva? Eva o duce bine. E lăsată deosebit de liberă din cauza certurilor din familie și a micilor lupte pentru putere, ceea ce înseamnă că dacă are chef să stea pe-afară toată noaptea, n-o oprește nimeni. În plus, e frumoasă, e deșteaptă, iar iubitul ei e cel mai interesant băiat din grup, Edi!

Sau, mă rog, prietenul ei era Edi. Acum s-au despărțit.

La începutul poveștii, Eva e la discotecă și îl vede pe Edi fiind foarte prietenos cu o altă fată. I se face rău și aproape că pică din picioare, dar, ca să-i arate că e complet detașată de el, își face și ea de lucru cu Adrian, lăsându-se ținută în brațe și mângâiată pe păr în timp ce trece în revistă tot grupul lor și tot ce-i doare pe fiecare dintre ei.

Perfect, deci! Avem ce ne trebuie: niște dramă adolescentină, o protagonistă agitată, dramatică și cu capsa pusă, un grup închis aflat în propria sa lume și o urzeală suficient de încurcată de prietenii și rudenii încât orice se întâmplă va avea obligatoriu repercursiuni majore. În plus, Eva e o povestitoare excelentă, care trece natural de la un subiect la altul în timp ce ni-i bârfește pe toți. Edi e prietenos cu toată lumea și e mereu în centrul atenției, făcându-și timp pentru toți (dar de ce s-a despărțit de Eva?); are un prieten care-l urmează peste tot ca un cățelandru, dar care e un pic scârbos și misogin; un alt băiat e un mister complet, pentru că o fată îl plăcea extrem de mult, dar l-a părăsit aproape instantaneu după ce au ajuns împreună și nici până azi nu se știe care-i faza. E un cerc mic, cu mai multe drame în desfășurare.

N-aș spune că Eva mi-e simpatică, dar are farmec. Are zvâc, remarcă detalii, îți spune care sunt punctele sensibile și neplăcute ale oamenilor - după care te aduce cu talent înapoi în prezent, ca să te mai țină un pic în șah și cu ce se întâmplă acum. Simți intensitatea adolescenței în fiecare pagină, dar ai parte de talentul scriitoricesc al cuiva care știe care sunt poveștile alea bune și cum să le lege între ele ca să-ți mențină interesul.

Dar oricât de bune ar fi poveștile astea, la un moment dat parcă vrei ceva mai mult. Cam atunci când am trecut de sfertul romanului (pe la pagina 40 și un pic; cartea are 172 de pagini cu totul), am început să mă întreb dacă o să avem parte și de vreo poveste mai concretă. Eh, dragii mei, exact la țanc a apărut o întorsătură de situație care mi-a tăiat respirația: la discoteca din sat a fost omorâtă o fată. Nu se știe de cine sau de ce.

Nu pot să vă explic cum m-am cutremurat toată. Am fost uite-așa de aproape să mă sui pe Teatrul Național și să urlu de pe terasa de acolo că în sfârșit literatura noastră se face bine. În sfârșit, în sfârșit, autorii noștri învață să spună povești cu cap și coadă! În sfârșit, în sfârșit, avem și noi parte de magia acțiunii închegate, de ceva care nu e o veșnică studiere a scamelor în buric! Ce nebunie e asta, ce magie, să ai un personaj interesant, o crimă într-un sat, o poveste de dragoste amestecată cu o întâmplare oribilă?! DUMNEZEULE! NE FACEM BINE!

Cât timp mi-am dorit autori care să nu se teamă că ar putea deveni „comerciali” dacă scriu ceva interesant? Mult.

Ah, nu, nu caut neapărat senzaționalul și drama. E bine și dacă acțiunea e ținută în frâu - atâta timp cât există cauze și efecte, cât o scenă decurge din alta, cât un echilibru e frânt de un eveniment nou, dând naștere unor consecințe.

Stați să vă spun ce posibilități pot apărea chiar și aici, toate numai una și una, fără să devină neapărat literatură „de gen”, fără să mizeze pe senzațional. Stați să vă spun unde putem merge, cu psihologicul, cu iubirea, cu toate cele, fără să o dăm în melodrame și aventuri superficiale. Stați să vă spun, pentru că și vedeam posibilitățile acestei superbe intersecții, când în viața unei adolescente care nu se decide ce să facă cu fostul intervine o crimă. Ce complicații! Ce posibilități!

1. Influențați de filme și de literatura polițistă, adolescenții din sat încep să vină cu tot felul de teorii, să transforme realitatea în poveste, să analizeze și să reanalizeze (de parcă ar avea de-a face cu un Jack Spintecătorul), dezvăluindu-și astfel propriile idei despre lume și obsesii. Mergând pe o poveste mai plină de viață și mai vie, vedem cum legăturile dintre ei sunt impactate nu atât de crimă în sine, cât de tot ce se vorbește în jur. Îi putem vedea interesați de aspectele morbide (cum se întâmplă cu fanii de true crime), speculând filozofic, dându-și seama uneori tardiv de realitatea acelei morți (sau nu; și aici pot fi tensiuni între „Hai să-ți spun teoria mea” și „A murit o fată! Tu nu înțelegi?!”).

2. E o situație gen telefonul fără fir, cu multe neînțelegeri la mijloc. Nu a murit de fapt nimeni, dar satele fiind oarecum la distanță unele de altele informația nu circulă foarte repede. Spectrul unei morți sau al unui accident planează chiar și în lipsa evenimentului. Libertățile sunt îngrădite aiurea, vedem fricile bunicilor în contrast cu spiritul de aventură al copiilor. De aici, multe complicații și supărări. Se pot explora și atitudinile generațiilor, lumea în schimbare.

3. Persoana ucisă e cineva cunoscut. Cum te mai apropii de cineva când ai o traumă? Se sudează legături? Se desfac? Ce mai înseamnă prima dragoste, pe care nici măcar nu erai foarte sigură, atunci când cineva moare într-un mod foarte stupid și violent la doi pași de tine? Poți să te gândești la dragoste? Alternativ, dacă te poți gândi, nu simți un conflict între finalitatea oribilă a morții și un sentiment care parcă brusc nu-și are locul?

Sunt posibile intersecții interesante de traumă, psihologie, posibilă filozofie. Contrastul între finalitatea morții și volatilitatea sentimentelor din adolescență. Crima poate deveni oricât de interesantă sau de comună, în funcție de necesitățile poveștii pe care vrea s-o spună autoarea. Poate fi un accident - sau dimpotrivă, iar acest „dimpotrivă” poate deschide calea spre un studiu mai profund al violenței rurale. Moartea poate fi un subiect central sau o umbră ce atârnă asupra întregii cărți. Poate duce la înțelegeri finale care unesc sau dezbină grupul - sau poate rămâne o traumă niciodată uitată, care râcâie mereu undeva în străfundurile celor care au fost acolo și le distruge inocența și prieteniile (sau îi apropie în moduri pe care adulții nu le vor înțelege niciodată).

Atâtea posibilități! Dar cumva n-am prevăzut-o fix pe cea aleasă de Cristina Ispas: abandonarea subiectului.

Moartea fetei e discutată foarte scurt ca fapt divers, apoi e lăsată uitării (până într-un capitol ulterior unde Eva constată că nimănui nu i-a păsat, parcă atrăgând atenția asupra faptului că nici cărții nu-i pasă). Singura consecință reală a acelei morți e că Eva nu mai merge la discotecă în vacanța respectivă, ci se întoarce la oraș.

Poate că ar fi trebuit să prevăd de aici restul romanului, dar încă aveam speranțe după primul capitol. De fapt, aveam speranțe atât de mari încât o vreme am refuzat să văd cum a luat-o la vale povestea, lăbărțându-se în spațiu și timp, pierzându-și forța și atracția.

Mutarea acțiunii e o greșeală, din punctul meu de vedere. De-abia am apucat să cunoaștem grupul de la țară și participanții lui. Chiar dacă descrierile inițiale sunt pline de viață și de culoare, sunt suficiente doar ca fundație pentru aventuri cu acel grup de indivizi, în acea formație. Odată cu plecarea Evei, ne aflăm pe tărâm instabil, care se zguduie din ce în ce mai tare. Dacă schimbăm locul, cum se schimbă relațiile de prietenie? Dacă trec luni și ani, cum se transformă persoanele?

Primul semn de șubrezeală e o întoarcere scurtă la sat cu jumătate de an mai târziu: Eva vine la o înmormântare a unui bunic, care e un prilej pentru… nimic. Nu știm dacă satul a suferit vreo transformare în absența ei. Moartea bunicului nu pare să aibă niciun impact asupra relațiilor Evei, nu e o temă de reflecție, nu are un impact emoțional. Prezența ei la sat nu duce povestea mai departe în vreun fel. E un eveniment care vine și trece fără să lase urme.

Dar semnele se tot adună. Cartea nu are nimic de zis, ci se pierde în realismul plictisit contemporan, fără cauzalități, fără introspecții, fără reflexii, cu punctele interesante extirpate. Oare autorii contemporani cred că o viață lipsită de sens e mai profundă? Că o poveste fără cap și coadă e mai realistă? De ce? Du-te cu orice om la o bere și va reuși să-ți spună povești care au un sens, o poantă, o întorsătură de situație, o înțelegere, o idee.

Revenind.

Eva se întâlnește ocazional cu câte cineva de la sat. Întâi o vizitează Edi, căruia îi dă peste nas, doar ca tardiv să-și dea seama că totuși îi plăcea de el. Apoi e vizitată acasă de alt prieten, care vrea ceva și nu prea vrea. Nu e clar. Singura mea concluzie e că Eva nu prea e îndrăgostită de nimeni - nici atrasă. Poate că prima dragoste va urma?

Iar trece timpul.

Eva e la facultate. Se întoarce acasă (în vacanță?) și se întâlnește accidental cu un al treilea prieten din copilărie, cu care iese la plimbare prin pădure și retrăiesc momente care nu ne-au fost povestite (se pare că el ținea minte că ea a ascuns o brichetă într-o scorbură). Încotro se îndreaptă tot? Nicăieri. Dacă la început Eva povestea cu multă pasiune despre fiecare prieten, în a doua jumătate a cărții cititorul are mai degrabă statutul de musafir tolerat. Eva se întâlnește cu câte un prieten vechi, iar noi suntem lăsați de izbeliște - „Ah, mai ții minte când…?” Nu, nu ții minte, pentru că nu ai fost acolo. La fel ca atunci când un amic se întâlnește cu un prieten din copilărie și amândoi uită de tine, stai pe scaun și te întrebi dacă e politicos să-ți scoți telefonul și să faci scroll pe toate site-urile sau dacă ești obligat să faci ca înaintașii noștri și să visezi cu ochii deschiși până poți să pleci fără să fii nașpa.

Eva și ceilalți sunt străini unii față de alții, iar înstrăinarea s-a petrecut undeva între paragrafe. Iar noi? Noi suntem înstrăinați de înstrăinare și vedem niște oameni pe care i-am mai zărit o clipă în urmă cu niște ani.

Absurdul aproape că atinge punctul culminant în penultimul capitol, când Eva e trecută de 30 de ani și se întâlnește cu prietena ei din copilărie de la sat, care acum s-a mutat în altă țară și s-a căsătorit cu unul dintre băieți. Nu știm cum a evoluat relația dintre toți ăștia, dar ni se aduce la cunoștință ce mai fac diverși (de ce? Ne păsa?) Aflăm printre rânduri că și Eva s-a căsătorit - și nu cu oricine, ci chiar cu fostul ei prieten din copilărie, Edi.

Ce ar trebui să simt aici? Curiozitate? Interes? Nu știu. Nu am urmărit evoluția Evei - și cu atât mai puțin pe cea a lui Edi. E ca o întâlnire de 10 ani de la terminarea liceului, dar nu întâlnirea ta, ci cea a clasei paralele. Cine sunt oamenii ăștia? Niște cvasi-necunoscuți. Se iubesc? Nu se iubesc? Naiba știe, relația lor s-a petrecut în afara cărții.

Am zis că acolo aproape că e atins punctul culminant al absurdului, dar noroc cu ultimul capitol, care pică și mai aiurea. Primul lucru pe care-l aflăm despre Eva este că acum ori e grasă, ori e lipsită complet de formă fizică, ori ambele - cert e că trebuie să iasă pe afară și să meargă 3 kilometri pe zi, la indicațiile nutriționistului. Pe drum pe-afară se întâlnește cu o fostă colegă de birou de la firma de avocatură (un personaj nou introdus la pagina 161/172) și despre relațiile acelei foste colege. Vorbesc ele verzi și uscate despre diverse de la muncă, astfel încât aflăm la pagina 167/172 că Eva e traducătoare (de ce ne mai interesează cariera ei după 97% din roman?).

Pe ultima pagină aflăm două lucruri care poate că ar fi fost relevante mai devreme:

• Edi a venit după Eva la facultate și așa s-a repornit iubirea lor (nu există detalii)
• în SMS-uri, Eva se exprimă șleampăt, distrugându-mi orice iluzie cu privire la nivelul ei intelectual: „eshti nebun” (accept că unii oameni scriu fără diacritice pentru că le e mai ușor, dar cei care scriu cu „sh”, „tz” și alte bazaconii fac un efort deosebit ca să dea prost)

E un roman care ar fi putut să fie despre dragoste și moarte, despre prietenie, despre cercuri strânse de la țară, despre contrastul urban-rural, despre țesăturile complicate ale relațiilor dintre adolescenți, despre descoperirea lumii, despre înțelegerea vieții, despre maturizare. În schimb, e un roman despre nimic.

Singurul fir narativ urmărit consecvent e cel al degenerării Evei dintr-o fată cu talent de povestitor, zvâc și poftă de viață. Sau poate, dracu’ știe, ăsta o fi tot șpilul: cineva care te primește cu povești mișto în adolescență și care te lasă pe dinafara lor la maturitate. Care își pierde cheful de a socializa, a cărei lume devine mică, claustrofobă și mizantropă. De la o oarecare introspecție la superficialitate acută, de la cineva care e atent la ce e în jur la cineva care e atât de neatentă încât singurul lucru pe care îl comunică despre toată transformarea ei ca om e că acum îi e greu să meargă pe jos și are kile în plus. E despre moartea neglijabilă a unui suflet viu și transformarea în automaton adult - moarte care poate că e prefigurată de moartea fetei la discotecă și de moartea bunicului, uitate, neglijate, pomenite doar pentru a fi trecute cu vederea, la fel cum cititorul trece cu vederea moartea interioară a Evei în timp ce aruncă cu cartea de perete.

Sau poate e mai profund de atât. Poate că e despre faptul că literatura pentru adolescenți, la fel ca literatura din epocile trecute, te pasionează și te prinde, te face să intri într-o lume nouă și să trăiești acolo - dar literatura pentru adulți publicată în zilele noastre e una a dezumanizării, a deconectării, a excluderii și a privirii ființelor umane ca fiind mai degrabă stereotipuri robotice lipsite de sens.

Sau poate că pur și simplu Cristina Ispas n-a avut un editor bun care să-i spună că a doua partea a poveștii e atât de slabă încât ucide farmecul primei părți. Poate că primul capitol a fost cel în care s-au pus suflet și muncă, iar apoi n-a mai știut cum să continue și să încheie. Mi-ar plăcea să cred că „Eva și ceilalți” e de fapt o carte foarte meta, dar cred că ar însemna să-mi fac prea multe iluzii și speranțe când adevărul e simplu și trist: e o carte cam slabă.