Mi-am adus aminte că am pe acasă o carte cu trei comedii de Aristofan, tradusă de Andrei Cornea și publicată la Humanitas și m-am pus pe citit. Am început cu introducerea numită „Argument”, în care Andrei Cornea zice așa:

Am fost întrebat: la ce i-ar servi unui contemporan să citească fie și numai cele trei piese de Aristofan pe care i le propun în volumul de față?

Argumentul lui se rezumă la același refren obosit pe care l-am tot auzit de la oamenii de cultură care promovează clasici: natura umană e neschimbată.

Eu cred că distanța dintre lumea lui și a noastră e înșelătoare, căci nu sunt altfel oamenii în esența lor acum față de atunci, ci doar ambalajul lor, pentru a spune astfel, s-a schimbat destul, poate până la nerecunoaștere.

Nu știu cum să vă spun, dar eu una nu citesc cărți antice pentru că ar fi de actualitate. Dacă vreau să citesc despre lumea contemporană și despre probleme familiare… ei bine, se zvonește că există autori în viață și chiar și edituri care-i publică. Unele dintre ele s-ar putea să fie chiar bune; și sunt destul de sigură că sunt mai calibrate pe gusturile noastre de azi.

Apoi, mai e o problemă cu eternitatea asta a naturii umane: dacă singurul tău argument pentru valoarea unui text e că nimic nu s-a schimbat de la scrierea lui și până azi, trebuie să duci teoria asta până în pânzele albe. Trebuie ca aproape nimic în afară de tehnologie să nu fie perimat - nici atitudini, nici viziuni, nici moralități, nici cutume, nici așteptări. Așa că nu e de mirare că Andrei Cornea vine cu idei cam absurde pentru secolul XXI:

S-ar putea spune că, azi, problema din Lysistrata nu mai e de actualitate: în fond, în Occident femeile nu mai sunt de mult oprimate, ci au devenit egale cu bărbații, ba chiar ajung tot mai des să conducă țări sau cel puțin să facă politică înaltă. Adevărat, însă de cele mai multe ori (vezi cazul lui Margaret Thatcher, al Angelei Merkel, al Theresei May, al lui Marine le Pen[…]) femeile, atunci când iau locul bărbaților, au tendința să conducă „masculinizându-se”. [..] Dincolo de conflictul sexelor (cu toate implicațiile sale comice), întrevedem aici o problemă căreia contemporanii noștri nu i-au găsit o soluție: există un rol specific femeilor în politică? Iar dacă da (și noi așa credem), este el acela de a-i egala, dacă nu a-i întrece pe bărbați în spirit competițional și chiar agresiv, ori, dimpotrivă, de a-i „potoli”, deturnându-le, fie și cu „mijloace feminine”, agresivitatea, promovând pacea și bunăvoința între oameni, categorii și cetăți?

Andrei Cornea n-a primit încă notița aia care să-l înștiințeze că femeile sunt indivizi, nu tentacule exterioare ale unei creaturi mistice. Avem mai mult de o personalitate și mai mult de un singur set de dorințe. Bine, dacă ar fi un pic mai atent, și-ar da seama că visează la cai verzi pe pereți. Nici femeile din prezent și nici măcar cele din comediile lui Aristofan nu sunt cum și-ar dori el (ne spune de o Praxagora mai agresivă). Csf, ncsf.

Pe de altă parte, cred că e o greșeală să luăm literatura drept realitate. Ficțiunea selectează trăsături și experiențe în funcție de ce vrea să exprime autorul, în conformitate cu așteptările și viziunile lui despre lume. Ba chiar și non-ficțiunea face la fel pentru scopuri retorice. (Chiar trebuie să-i explic așa ceva unui clasicist?)

În plus, e greșit să tot sperăm că realitatea se va supune fanteziilor noastre. Femeile care au o carieră politică nu sunt mămicile politicienilor, să le dea na-na la fund când nu se joacă frumos. Dacă vrei politici mai puțin agresive, trebuie să votezi politicieni mai puțin agresivi, nu să te bazezi că o să apară o forță exterioară care să-ți strunească aleșii într-un fel de deus ex machina. (Chiar trebuie să-i explic așa ceva unui om adult?)

Dar motivul real pentru care clasiciștii pierd foarte mult insistând pe argumentul eternității naturii umane e că subminează fix părțile atractive ale operelor antice. Nu ne interesează că lucrurile sunt la fel, ci că ele sunt diferite.

Uitați-vă în jur. Trăim într-o lume în care consumăm ficțiune speculativă, fantasy, horror, supereroi. Se urmăresc o grămadă de telenovele, fie ele argentiniene sau turcești. Serialele coreene sunt în vogă, filmele cu ninja și samurai au avut și ele o perioadă de glorie. Există vloguri de călătorii, emisiuni TV despre alte țări. Trebuie doar să deschizi ochii ca să vezi că ne intersează alte culturi, alte lumi, alte sistem, alte moduri a fi și de a trăi, fie că sunt inventate, reale sau o combinație dintre cele două.

Într-o lume în care oameni care vor să vadă curți imperiale, dragoni, nave spațiale, sate din China, orașe din Africa, arhitectură japoneză, carnavale de la Rio, măști din Veneția, documentare cu egipteni, povești cu eschimoși, clasiciștii vin și zic „La noi găsiți doar ce știți deja, dar probabil că e mai greu de citit.” Păi, nici nu mă mir că se izbesc mereu de dezinteresul oamenilor, din moment ce ei îl creează cu atâta insistență.

Faptul că poți să-l înțelegi pe Aristofan și că abordează probleme familiare și de actualitate nu e un motiv să-l citești. De fapt, pot veni cu aceleași argumente în favoarea citirii Codului Civil: Codul Civil e o lectură aridă, dar inteligibilă, care ne va spune ceva despre natura umană, despre ce considerăm bun și moral, despre lumea în care trăim și problemele cu care ne confruntăm. Codul civil ne spune că „Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în România.” Iată! Naționalitate! Un subiect care ne preocupă, care i-a preocupat și pe înaintașii noștri. Sau mai aflăm că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă.” Ah, veșnica problemă filozofică a vinovăției - oare nu simt toate popoarele o adevărată afinitate cu poporul român?

No, cum e? Vă trage acum inima să citiți Codul Civil?…

Am cumpărat volumul cu trei comedii ale lui Aristofan din curiozitate. Piesele astea de teatru au fost scrise, jucate și urmărite de greci acum două mii de ani. Pe vremea când străbunica străbunicii străbunicii străbunicii străbunicii străbunicii străbunicii străbunicii străbunicii străbunicii străbunicii străbunicii străbunicii străbunicii străbunicii străbunicii era tânără. E atât de demult încât nici nu pot concepe cum trebuie distanța asta în timp.

Și e o cultură atât de diferită! Trecutul e ca o altă țară, dar una pe care n-o poți vizita: tot ce poți să faci e să citești despre greci, din ce am reușit să punem cap la cap din scrierile de pe vremea aia, din scrierile ulterioare și din tot ce am găsit în timp rămas de la ei. Și poți și să citești ce au scris ei, ce le era menit lor. Ce li se părea amuzant acum 2000 de ani? Ce fel de lucruri păreau absurde, ce fel de lucruri păreau normale? Despre ce povești discutau la un vin într-o seară caldă de vară? Ce preocupări aveau?

Apoi, dacă stai să te gândești, avantajul nostru față de Antichitate e mai ales unul tehnologic. Dar literatura nu depinde de tehnologie absolut deloc. E o artă mai liberă și decât pictura și sculptura: nu depinzi de tehnici, de descoperiri, de pigmenți. Nu există niciun motiv pentru care cineva să nu poată spună o poveste mișto absolut oricând. Atunci de ce n-ar exista povești grozave în orice culturi, inclusiv cele antice?

E drept că ele pot fi diferite de ce preferăm noi acum. Aveau alte genuri literare, alte convenții - dar același lucru e valabil și pentru manga japoneză, care are propriile clișee și așteptări, deci nu e neapărat ceva care să nu ne placă. Dimpotrivă, ar putea fi interesant. Ce anume le plăcea lor? Cum scriau? Ce fel de umor aveau? Cum suna literatura lor? Dacă trebuiau să-și seducă publicul ca să-l convingă să scoată un ban sau să-i primească la masă, asta înseamnă că poveștile ar cam trebui să curgă bine și să-i captiveze pe cei din jur, nu? („Bagă și tu, nu neapărat o Odisee, dar ceva să placă la toată lumea.”)

Apoi, ca un text să se păstreze două mii de ani, din care în majoritatea n-a existat tiparul, cineva trebuie să fi făcut efortul să le copieze și să le răscopieze de mână, nu-i așa? Sigur ori copiștii le-au iubit, ori bogații au plătit pentru treaba asta. Au avut grijă de ele. Le-au considerat importante. De ce? Ce e atât de grozav la ele?

În ciuda faptului că sunt interesată să aflu răspunsul la toate întrebările astea, e a doua oară când încerc să citesc comediile lui Aristofan - nu de alta, dar și prima oară am citit „Argumentul” lui Andrei Cornea și am închis cartea când am aflat că:

La ce bun să-l mai citim, deci, pe Aristofan? Poate chiar de-asta: ca să râdem de felul în care măiestrul poet face să prindă viață pe scenă, metodic și cu o logică sui generis, absurdul la care adesea nu dorim să renunțăm cu totul; și pentru ca apoi, în timp ce despachetăm ambalajele civilizaționale, să observăm cu melancolie sursa și obiectul râsului nostru - eternul lor miez neschimbător: noi înșine.

Păi să nu-ți vină să închizi cartea și să te duci să citești ceva mai interesant, care să nu-ți fie ca natura umană care trebuie despachetată ca un colet de la eMag pe care ai impresia că o să trebuiască să-l returnezi?