Micii artizani

Din când în când, prind câte un târg. De cele mai multe ori nu le caut eu în mod deosebit, dar dacă văd tarabe prin centru mă duc să văd ce-i cu ele. Nu-mi fac multe speranțe că s-ar găsi ceva interesant, dar curiozitatea mă împinge de la spate.

Acum, am dat peste un târg de lavandă la parcul din centrul Brașovului. Produse cosmetice în sticle frumoase, miere cu lavandă, lavandă peste tot în o grămadă de forme, plus încă vreo câteva produse artizanale care nu erau neapărat legate de tema târgului, dar dădeau bine.

În Piața Sfatului erau alte câteva tarabe ale artizanilor, de data asta fără lavandă. Câteva haine împâslite, niște ceramică tradițională și un stand cu obiecte de lemn lucrate foarte, foarte fin.

Cei doi titirezi

Cei doi titirezi

Am luat doi titirezi de ți-e mai mare dragul să-i privești și să te joci cu ei, colorați de-ți iau ochii atunci când se învârt și decorați de nu poți să nu-i admiri când stau pe loc. După un pic de învârtit prin centru, am trecut și printr-un magazin de suveniruri am luat două lumânări care miros a miere și arată a fagure.

Lumânarea

Lumânarea

E o diferență enormă față de ce găseam la „artizanii” și târgurile de acum 20 de ani.

În excursiile cu școala, ne opream pe la Cheile Bicazului sau pe la Castelul Peleș, unde găseam aceleași obiecte pe care le văzusem și în copilărie când mersesem o dată la Cerbul de Aur: un nai mereu la fel, nu foarte bun; un căluț de lemn pus pe un stativ, care se mișca atunci când apăsai pe un buton de sub stativ; o cutiuță de lemn cu un capac de care trăgeai și din care ieșea un șarpe. Artizanatul era, în mod ironic, un cuvânt care desemna o chinezărie produsă la kilogram.

Târgurile, așa cum le-am cunoscut în anii ‘90 și 2000, erau reiterări ale magazinelor ieftine. Pe tarabe vedeai jucărele ieftine, haine probabil importate de la turci, bijuterii făcute fără artă. Uneori prindeai și distracții de bâlci, ca papagalii dresați să-ți dea bilețele sau ruletele la care puteai câștiga jucării.

Astăzi, însă, ai șansa să vezi lucruri noi la târguri, obiecte frumoase, delicatese. Unii fac haine interesante, alții vin cu ceramică lucrată manual, alții cu lemn, alții cu obiecte de piele sau blană. Nu totul e mereu de primă mână, dar ai șanse să pleci de acolo cu ceva care să te bucure cu adevărat.

Mi se pare că transformarea gradată a târgurilor și apariția unor artizani reali e un semn că în sfârșit trecem peste moștenirea comunistă. Nu e totul perfect în lume și cu atât mai puțin în România, dar se văd semne bune.

În anii ‘90, majoritatea populației era flămândă și chinuită; nu flămândă ca în anii ‘80, desigur, cu cozi la alimentare, dar hămesită oricum. Foamea era încă proaspătă în amintiri, iar lumea încă prea instabilă. Nesigură pe ea, încă traumatizată de lipsuri, avea ca imagine a luxului ceea ce fusese imposibil de atins în vremurile de dinainte: Coca Cola, McDonald’s, treninguri de fâș. Nu avea timp de creativitate, de apreciere a subtilului și a rafinamentului. Abia mai târziu aveau să vină și astea.

În comunism, oamenii erau într-adevăr creativi - dar rareori erau experți. Erau dornici de frumos, dar frumosul era greu de găsit și de produs. Mai de voie, mai de nevoie, maică-mea și mătuș-mea își mai tricotau pulovăre sau își făceau haine. Mai de voie, mai de nevoie, taică-meu și-a făcut o pereche de pantaloni identici cu unii pe care-i avea deja și care-i plăceau mult. Dar nu știu cât era pasiune pentru un domeniu, cât necesitatea de a face un pic din toate, de a improviza pentru a ajunge la o soluție mai asemănătoare celei dorite.

Lucrurile se rupeau undeva. Poate nu aveau uneltele necesare (cu cât drag i-aș face cadou bunicii mele un set de andrele interschimbabile, dacă ar mai fi în viață). Poate nu aveau cunoștințele necesare. Poate nu aveau materialele necesare, sau timpul, sau energia. Cum să crești, când nimic nu e propice dezvoltării tale?

Ca să ai artizani experți în ceea ce fac, ai nevoie de o pătură de oameni care nu sunt flămânzi și chinuiți. Ai nevoie de oameni care au siguranța zilei de mâine, care-și permit să exploreze lucruri noi chiar dacă ele nu le vor aduce profit. Ai nevoie de oameni suficient de relaxați încât să-și dorească să exploreze un hobby și care să aibă suficienți bani încât să poată investi în el. Ai nevoie de persoane care să fie dornice să-și dea cunoașterea mai departe - iar cel mai sigur mod ca ea să ajungă departe e să fie cineva interesat să plătească pentru ea.

Acum în sfârșit am ajuns în punctul în care avem o pătură de oameni care nu mai sunt mânați de foame și de nevoi, așa că-și pot explora interesele, pot descoperi lucruri noi, pot merge să învețe cum să fie mai buni la ceva ce nu ține de meserie, iar în cele din urmă pot face rost de uneltele și materialele de care au nevoie. Nu mai suntem o societate într-o luptă constantă pentru supraviețuire, ci una în care avem timp să trăim, să apreciem frumosul, să fim creativi la nivel mai mic sau mai mare. Începe, în sfârșit, să ne treacă moștenirea comunistă.