Acum un car de ani, când eram încă la MISA, am auzit o idee atât de stupidă încât multă vreme am stat să mă gândesc la ce a vrut să spună autorul. Ideea era așa: oamenii plinuți sunt mai plini de energie, câștigând astfel mai des discuțiile decât oamenii slabi.

Sunt multe prostii intrate într-o propoziție atât de scurtă. În primul rând, presupunerea inițială, că oamenii plinuți sunt mai plini de energie, nu e neapărat validă (decât dacă ești fizician și te interesează transformarea materiei în energie). În al doilea rând, nu aș spune că oamenii plinuți se impun în conversații în mod deosebit; e după firea omului. Cred că doar recuperatorii mafioți „plinuți” de mușchi se impun automat.

Dar cel mai interesant aspect al problemei e ideea că discuțiile se câștigă de către cei care se impun astfel încât interlocutorii lor să nu le poată face față.

Gregorian Bivolaru e un adevărat îndrumar de idei imbecile, dar are totuși talentul de a fi deseori de acord cu gloata (cu mici excepții neglijabile, cum ar fi faptul că-i plac femeile grăsuțe). Sigur, la nivel de discurs va folosi cu totul alte argumente și concepte decât majoritatea oamenilor de pe stradă, dar la nivel de concluzii va fi remarcabil de asemănător cu un terchea berchea.

Să explic: bărbații vor să facă sex cu mai multe femei? Și Bivolaru vrea să facă sex cu mai multe femei! Bărbaților li se pare că lesbienele sunt sexy? Și lui Bivolaru i se pare că lesbienele sunt sexy! Bărbaților heterosexuali nu le plac homosexualii? Nici lui Bivolaru nu-i plac homosexualii! Multă lume se teme de UE și de progresiști? Și Bivolaru se teme de UE și de progresiști! Oamenilor nu le plac vaccinul și măștile? Nici lui Bivolaru nu-i plac vaccinul și măștile! Oamenilor le plac ortodoxismul și spiritul neamului? Și lui Bivolaru îi plac ortodoxismul și spiritul neamului! Șamd.

Așa că, după ani și ani, îmi dau seama că se afla în acord cu opinia populară și în acest caz. O discuție se câștigă prin rodaj, iar victoria într-o discuție cu mai mult de o opinie nu ține de aflarea adevărului, ci de înfrângerea adversarului. Ah, sunt sigură că dacă ar auzi ce spun acum ar avea o mie de argumente cum că nu la asta se referea și a fost scos din context, pentru că el ține absolut sigur la adevăr (e greu să susțină altceva, când și-a clădit școala de yoga pe principiul că are acces la adevărul absolut). Dar omul ține la adevăr cum țin eu la băutură (adică deloc) și mă doare-n cot de ce contorsionări intelectuale mai scoate ca să se scoată, așa că nu prea-mi pasă dacă are ceva nou de comentat.

Ce mă interesează azi e fondul acestei idei, pentru că văd din ce în ce mai des cum se alunecă dinspre aflarea adevărului spre câștigarea discuțiilor.

Dacă vrei să cauți adevărul și soluțiile bune la probleme, astea sunt greu de găsit și neplăcut de integrat în viziunea despre viață. Știu asta, pentru că în ultimii ani caut o mulțime de lucruri, de la informații medicale (deh, toți suntem în pandemie), la informații politice, la istorie, la fapte curente. Sunt adevăruri care nu-mi convin deloc și sunt mai greu de înghițit; e drept, de cealaltă parte sunt mult mai multe lucruri care mi se par de neînghițit, dar mi-ar plăcea enorm ca tabăra mea să fie pură și cristalină ca apa de izvor și să nu greșească niciodată. Să descopăr că nu e, sau că anumite lucruri în care cred cu tărie nu sunt cum mi-aș dori e nasol.

Pe de altă parte, câștigarea discuțiilor e relativ simplă. Nu trebuie să te duci să verifici dacă informația e corectă și completă. Nu trebuie să verifici care e locul ei în lume. Nu e important să vezi dacă acea știre despre cum „tinerii de la universitatea X vor să-l scoată pe Shakespeare din programă” nu e de fapt o reinterpretare masivă a unei povești care ar fi rezumată mai degrabă ca „o mână de tineri de la universitatea X ar vrea să facă și cursuri despre autori marginali, nu doar despre Shakespeare”. Nu, ca să câștigi discuții nu trebuie să-ți revizuiești ideile. Ba dimpotrivă, e bine să n-o faci. E suficient să te înfigi în călcâie în discuție și să faci tot posibilul să nu cedezi un pas, ci doar să ataci.

Atunci, nu trebuie decât să vii cu argumente de care ești semi-convins că ar putea fi adevărate. În funcție de spectrul politic, poți spune că tinerii vor să distrugă toate canoanele și să dinamiteze tot ce e vechi și bun, înlocuind cu noutăți stupide; sau poți să spui că ce e bun a ținut mereu de gusturi și multora li s-a dat în cap pentru că nu corespundeau ideilor academice mai vechi (inclusiv Shakespeare a fost redescoperit tardiv!). Poți să urli că leftarzii distrug lumea ca s-o reconstruiască alandala, sau că dreptacii vor să suprime populația. Poți să aduci în discuție o mie de incidente absurde și răutăți făcute de ceilalți, să vorbești despre universalitatea marilor autori, sau despre istoria tragică a femeilor și minorităților. Și nimic, absolut nimic din toate astea, nu presupune ca cineva să verifice dacă știrea e pe bune și să vadă care puncte spuse de cele două părți sunt valide. Certurile pot merge înainte până în pânzele albe, iscând conflicte mai mari și prăpăstii mai adânci din aproximativ nimic, ca apoi să le închei cu o victorie.

Dar pentru asta, trebuie să fii alunecos. Să nu te lași prins în verificarea faptelor, să nu stai să gândești cealaltă poziție. Ce se întâmplă, deci, dacă ești prins la cotitură? Dacă nu ai răspunsul la tine și ți se pune o întrebare mai complexă?

Din câte văd, discuția se încheie. Uneori prin tăcere, alteori printr-o replică care nu mai merge nicăieri - un „restaurant” în fazan. Un „glumeam” aruncat la finalul unei discuții din ce în ce mai aiurea. Confruntat cu posibilitatea de a pierde, omul se plictisește și pleacă, eventual aruncând vina pe cel cu care vorbea. Nu, nu se discuta serios aici despre efectele economice ale unor legi - se glumea. Nu, nu vorbea serios când spunea că o etnie sau alta n-ar trebui să aibă parte de ajutor în sistemul de educație, era doar o glumă. Dacă nu a fost luată ca atare, e vina interlocutorului că nu s-a prins. Dacă cineva a fost jignit de un comentariu răutăcios, atunci problema e că s-a lăsat jignit și ar trebui să devină mai rezistent.

Discuțiile devin încet monologuri în care oamenii își dau seama cine e cu ei și cine e împotriva lor. Cu cine au câștigat și cine le-a fost aliat. După o vreme, devine mai ușor să facă treaba asta decât să verifice informații. E mai simplu să găsească moduri de a câștiga decât să muncească mai mult și să se pună într-o poziție potențial pierzătoare. Culmea fiind, bineînțeles, că discuțiile respective nici măcar nu e necesar mereu să fie conflicte. Uneori ar putea fi la fel de bine colaborări. În loc să dezbine, ar putea uni. În loc să fie o încercare de a ajunge în vârful piramidei „dreptății”, puteau fi constructive.

Așa cum mă gândeam și pe vremea când Bivolaru ne spunea să câștigăm discuții având kilograme în plus, obiectivul în sine e pierzător: sigur, câștigi pe moment, te impui, ieși victorios. Dar pe de altă parte, arunci adevărul la gunoi pentru preconcepte, iar pe termen lung ai șanse să-ți îndepărtezi și o parte din prietenii buni, strângând doar prieteni de conjunctură. E stupid, e ilogic, e irațional și totuși se întâmplă prea des.