Zilele trecute îmi povestea cineva de justițiarul din Berceni, un tip care mi-a fost descris ca prinzând pedofili. Pentru că trăiesc în alt online, i-am cerut să-mi spună ce înseamnă „pedofil” în cazul de față și care e metoda de prindere.

Se pare că tipul prinde indivizi dubioși care încearcă să-și dea întâlnire cu fete minore. Din câte aud, face o treabă legitimă, dar n-am stat să mă interesez foarte tare, ci doar să mă asigur că persoanele cu care colaborează sunt majore și nu pune în pericol minori. Bravo lui.

Din păcate, în ultimii ani am ajuns neimpresionată de eticheta de „pedofil”. După cum spuneam, vin din altă zonă de online și prima mea reacție când aud cuvântul e un scepticism profund. În anumite contexte, e complet devalorizat și nu mai înseamnă aproape nimic în afară de o încercare de a întoarce opinia publică împotriva cuiva.

Am impresia că ne paște și pe noi o devalorizare. Nu, nu din cauza justițiarului din Berceni - ci din cauză că preluăm deseori prostiile americane.

Prostia americană de care vă voi povesti pornește, cum au mai pornit și altele, din ideea „să salvăm copiii”. În fond, majoritatea vrem să „salvăm copiii” și să ne asigurăm că au o copilărie frumoasă și protejată. Vrem să le fie bine. Problema e de la ce îi salvăm, care e acel „bine” și cum e direcționat instinctul de salvare a copiilor.

Răspunsul americanilor mai puritani e că „copiii” sunt orice indivizi sub 18 ani (sau 25, vom reveni) și că trebuie salvați de la abuzuri și curente malefice. Iar modul de salvare e interzicerea materialelor care le fac rău, precum și pedepsirea celor care le vor răul, unde „rău” poate însemna foarte multe lucruri. De exemplu, e rău să citească cărți care conțin sex, așa că un politician din Virginia vrea ca un volum de Sarah J. Maas să nu le mai poată fi vândut adolescenților. Minorii nu trebuie corupți! Nici măcar de literatură fantasy.

Dar să vă zic de „pedofilii” care vor „răul” copiilor.

Termenul de „pedofilie” și-a tot extins semnificația. Ca idee, la origini înseamnă o atracție față de copii care nu au ajuns la pubertate, deci undeva sub 13 ani. E vorba deci de o atracție față de copii care sunt prea mici ca să știe ce este sexualitatea. Nu se pune niciodată problema să-și dea consimțământul la vreun act sexual, pentru că nu sunt suficient de dezvoltați fizic pentru așa ceva și probabil că nici nu înțeleg despre ce e vorba. Sunt copii. Pedofilii reali, deci, se confruntă cu o atracție, care poate fi la o adică și nedorită, în sensul în care cineva poate realiza cu oroare că are niște gânduri pe care nu și le dorește. (Dacă auziți de oameni care cer compasiune pentru pedofili, se referă la ăștia care ar vrea să scape de trăsătura asta.)

Însă mai des, când se aude de pedofilie, lumea se gândește la minori. Problema cu definiția asta fiind că minorii pot să fie și mai mari, chiar trecuți de pubertate. Trebuie protejați de indivizi care ar vrea să profite sexual de ei? Da, evident. Dar asta fără să scăpăm din vedere că pe la 16-17 ani au trecut de pubertate și pricep ce e atracția sexuală, ba chiar o pot și simți. Unii dintre ei s-ar putea chiar să fie în relații și să facă sex. Nu mai sunt chiar copii, chiar dacă sunt vulnerabili pentru că au mai puțină experiență de viață, mai au multe de învățat și așa mai departe.

Bănuiesc că extinderea termenului de „pedofil” pentru a-i include și pe indivizii cărora le fug ochii după fete de 16 ani e tocmai din cauză că adolescenții sunt o pradă ușoară, iar indivizii respectivi sunt un pic cam mulți. În plus, pedofilii ca atare sunt destul de puțini și ajung rar în ochiul public, pe când oamenii care fac comentarii despre minore sunt suficienți. Așa că, neutilizat cu sensul propriu, termenul suferă o mutație. Atracția pentru copii se transformă în atracție pentru adolescenți; iar apoi începe să se confunde cu acțiunea.

Normal că, fiind oameni decenți, preferăm ca lucrurile astea să nu se mai petreacă.

Prin cercurile de care ziceam m-am mai ciocnit, s-a ajuns la întrebarea „și atunci ar fi mai bine să-i prindem și să tragem un semnal de alarmă, să-i eliminăm dintre noi, nu?” Și s-au căutat acești oameni din ce în ce mai abitir. Cum arată ei? Cine sunt? Care sunt semnalele de alarmă?

Păi, un „pedofil” ajunge astfel să fie un om adult care interacționează cu adolescenți în afara unor limite prestabilite, care discută de adolescenți, care urmărește/descrie adolescenți atrași unii de ceilalți. Ceea ce poate că sună ca o extrapolare normală, doar că începem să ne îndepărtăm din ce în ce mai tare de miezul problemei. Acțiunea nu mai e cea în care se atentează asupra adolescentului, ci una conexă. Prieteniile între adulți și adolescenți devin automat suspecte. Fanii de seriale și cărți cu adolescenți devin suspecți, mai ales dacă le pasă de relațiile romantice din acele opere fictive.

O să ziceți „Dar nu e suspectă prietenia între adult și adolescent?” și o să vă zic că nu neapărat. Poate că adolescentul are o pasiune în comun cu adultul, cum ar fi fotografia sau programarea. Iar dacă ai destui prieteni din diverse grupuri (nu prieteni foarte apropiați, doar prieteni e destul), începi să vezi mai bine când cineva se poartă ciudat față de tine. Dacă ai pe cineva cu care te sfătuiești cum să faci plăcinte și cineva cu care discuți de obiective și aveți din când în când conversații despre ce faci tu la școală și ce fac ei la muncă (așa, prietenește), te cam prinzi că e ceva Suspect în momentul în care un nou adult vine la tine să-ți spună că ești foarte matur, foarte drăgălaș și-ți cere ceva ieșit din comun. Dar dacă te-ai obișnuit ca niciun adult să nu te ia niciodată în serios, o să-ți fie mai greu să-ți dai seama dacă cineva e ciudat.

Iar în ce privește serialele, cărțile și operele fictive, ei bine… cu toții am fost odată mici și încă ne mai putem identifica cu personajele din cărți pentru copii și adolescenți. (Momentan mă distrează seria Percy Jackson.) Uneori o să ai adulți care au păreri despre Katniss Everdeen și dacă Peeta sau Gale ar fi fost mai ok pentru ea.

Dacă nu stai să te gândești la treburile astea prea tare, însă, ci privești suspect orice interacțiune între cineva mai în vârstă și cineva mai tânăr (sau materiale menite celor tineri), atunci pățești ca ăștia care vin cu niște idei foarte clare și absurde despre ce ar trebui sau n-ar trebui să se întâmple. De exemplu, un adult și un minor n-ar trebui niciodată să fie într-o relație! Nu, nici dacă e vorba de cineva de 17 ani și cineva de 18 ani.

Dar de ce să ne oprim la majorat? Există teoria că creierul e foarte plastic nu până la 18 ani, ci până la 25 de ani, deci orice persoană sub 25 e de fapt un copil, deci dacă tu, om de 30 de ani, te-ai dat la cineva de 24 care muncește în corporație, e clar că ești „pedofil”. Sau, ok, orice diferență mare de vârstă e suspectă. Cum îndrăznește cineva de 40 de ani să fie cu cineva de 30 de ani?! PEDOFILUL! Sau, știi ce? Orice atracție față de cineva care seamănă cu un copil e foarte suspectă. Cum să-ți placă o femeie scundă?!

Și problema se extinde, nu mai e doar legată de viața reală. Un adult care scrie povești YA, un cititor de „Lolita”, cineva care a desenat un Percy Jackson adult într-o ipostază sexy? Toate astea sunt semnale de alarmă! (Spoiler: nu sunt semnale de alarmă.)

Extins din ce în ce mai tare, termenul ajunge să nu mai însemne aproape nimic. Aud „pedofil” și nu știu dacă să mă gândesc la cineva care a abuzat în mod real copii sau la cineva care are o părere despre personaje fictive. Ar putea fi oricare din ele, dar probabil e a doua, pentru că cei care se exprimă legat de personaje fictive sunt ținte mult mai facile. Se vânează vrăjitoare, se aruncă cu acuzații, iar în cele din urmă cei care abuzează cu adevărat tind să se piardă în vacarmul de informație.

Îmi doresc ca situațiile astea să nu apară și la noi, dar, după cum ziceam, ideile proaste din anglosferă au tendința nefericită de a fi preluate și la noi cu întârziere.

Dacă într-adevăr vă interesează să protejați copiii, e bine să știți că cel mai des sunt abuzați de cunoscuți, chiar și de rude. De oameni care au acces la ei și care sunt într-o poziție de putere. Din câte am înțeles, e bine să aibă suficiente informații încât să știe când ceva nu e în regulă și să se poată exprima dacă li s-a întâmplat ceva ce n-ar fi trebuit să li se întâmple.