Cărți dintr-un maraton de citit

În weekend m-am pus să citesc. Am dat mai demult de Dewey’s 24 Hour Readathon, un eveniment foarte restrâns, dar pe care l-am ținut în bookmarks în caz că am vreodată nevoie de un motiv să-mi rezerv un weekend pentru cărți. Nu pot să zic că am participat acum alături de comunitatea lor, dar am citit în paralel. A fost fix ce trebuia, o perioadă de ceva mai mult de 24 de ore în care activitatea principală a fost cititul - bine, între timp am mai și dormit, gătit, mâncat și ieșit la plimbare, deci a fost mai degrabă o „alergare” ușoară decât una de performanță.

Și-acum, să vă povestesc despre ce am citit.

Mary Stewart - „Touch Not the Cat”

O carte pe care am luat-o la un moment dat de la Antic Ex Libris fără să mă uit foarte tare ce e cu ea, dar bazându-mă pe ce scrie pe copertă: că e un „modern classic”. Să scrii pe copertă „Următorul Tolkien!” sau „Dacă ți-a plăcut Harry Potter, sigur îți va plăcea acest volum!” nu te costă nimic, dar dacă scrii „modern classic” și nu a auzit nimeni de autorul respectiv sau de cartea respectivă, sigur te ia cineva la rost.

Cartea e un fel de roman nici chiar polițist, nici chiar de dragoste; există romane care sunt ambele, dar „Touch Not the Cat” nu face parte dintre ele. Acțiunea se petrece în anii ‘70 (când a fost și publicată cartea pentru prima oară). O tânără dintr-o familie odată înstărită, Bryony Ashley, se află în Madeira când tatăl ei are un accident de mașină. Datorită darului telepatic al familiei, află imediat și lasă totul ca să se ducă la el, dar el moare înainte ca ea să ajungă. Ultimele lui cuvinte sunt misterioase și tot ce se înțelege e că Bryony ar fi în pericol.

Întoarsă în Anglia, pe moșia din ce în ce mai în paragină a familiei, Bryony încearcă să-și dea seama care e pericolul care o pândește - și cine e membrul familiei cu care are o discuție telepatică încă din copilărie, un bărbat pe care-l simt ca fiind iubitul ei, dar a cărui identitate nu o cunoaște.

Englezii au un stil deosebit de a scrie romane polițiste; chiar dacă pericolul e iminent, chiar dacă lucrurile sunt grave, acțiunea e lentă, iar accentul cade pe viața de zi cu zi, pe un ceai, pe o masă mâncată cu prietenii, pe discuții. Totul e foarte politicos și civilizat, până când cineva stă să moară. Îmi place mult stilul. Ce-mi place mai puțin e finalul cărții - există politețe și detașare, dar uneori treburile astea sunt duse prea la extrem. De exemplu, când nu prea-ți pasă că cei care au stat să te omoare scapă cu viața și libertatea.

Kore Yamazaki - „Mireasa Străvechiului Mag”, volumul 2

Dacă tot m-am apucat să citesc seriile de manga scoase recent la Nemira, am luat și volumul 2 din „Mireasa Străvechiului Mag” la maraton. Seria continuă să-mi placă destul de mult; desenele sunt frumoase foc, iar stilul resemnat al lui Chise e un contrast interesant cu personalitatea foarte energică a multor altor personaje principale adolescente.

Îmi place că începe să se întrevadă un fir narativ mai consistent și că a apărut un antagonist care pare, dacă nu complex, atunci capabil să creeze probleme complexe.

Andrei Dósa - „Ceaikovski la walkman”

O, Doamne. Am impresia că Paralela 45 a luat niște scriitori și le-a zis să scrie nu doar despre adolescenți, ci și în stilul adolescenților. Rezultatul sunt niște cărți care par scrise de niște oameni aflați la liceu, ceea ce nu e grozav. Există un motiv foarte bun pentru care și bildungsromanele de odinioară, și YA-urile de azi sunt scrise de adulți: liceenii sunt rareori capabili să se exprime palatabil în scris.

„Ceaikovski la walkman” nu e de fapt un roman, ci o serie de patru povestiri la persoana întâi.

Prima e a unui tip care scrie de parcă totul se petrece într-un etern prezent. Acum e admiterea la liceu, tot acum e și începutul școlii, acum se îndrăgostește de o gagică, acum gagica lipsește, acum e la facultate. Nu există despărțiri pe scene sau ceva care să te facă să simți trecerea timpului. Totul e un talmeș-balmeș scris într-un stil ca de un copil de clasa a patra care a reușit cumva să ajungă într-un corp mai matur.

A doua povestire e vag mai bine scrisă (nu m-am prins inițial că e altă povestire, am crezut că autorul și-a cizelat un pic stilul între timp… după care am văzut că sunt și detalii care nu corespund). Băiatul se îndrăgostește de soția unui instructor de șah și are un fel de semi-aventură cu ea. Din păcate, nu pot să zic că povestea e foarte atrăgătoare. Băiatul e cam idiot și el, iar stilul nu prea m-a făcut să-l simt ca personaj. Titlul volumului se trage din povestirea asta: soția instructorului ascultă Ceaikovski la walkman. Din păcate, scena e mult mai puțin memorabilă decât cea în care băiatul se masturbează și se gândește la rugăciunile bunicii:

„Urc în cameră și încerc să mă culc. Dar somnul nu vine. Un stimul excitant ca o apă călduță îmi învăluie sexul. Savurez starea, îmi cambrez gâtul de plăcere. Valuri de excitație, mai fierbinți decât cea mai fierbinte rugăciune. Veniți la mine… împovărați… prin meritele Sângelui Tău Preasfânt… să poată alerga la picioarele altarului, distingeam printre șoapte cuvintele bunicii, care se ruga la Cristos să-mi ia fierbințeala.” (p. 37)

A treia povestire e chiar acceptabilă. O fată mai strălucită la învățătură se îndrăgostește de colega ei și e mult mai capabilă să se exprime. Colega e, din păcate, adventistă, așa că o lasă cu buza umflată pentru Dumnezeu.

A patra povestire e spusă iar de o fată, dar de data asta de una cu probleme psihice, care are o cădere nervoasă și ajunge la spital. Stilul e ok dacă vrei să faci exerciții de scris cu personaje atipice, dar ar fi fost obositor pe o întindere mai lungă.

Mă așteptam la ceva mai mult. Și am văzut că mai am o carte de Andrei Dósa în bibliotecă. O s-o citesc și pe aia și bănuiesc că o să aflu dacă problema e de la editură sau dacă autorul e doar pasionat de experimente stilistice.

Tania O’Donnell - „A History of Courtship: 800 Years of Seduction”

Mă așteptam clar la ceva mai mult de la cartea asta (și ea luată de la Antic Ex Libris). Titlul e înșelător, pentru că sugerează că ar fi în primul rând o istorie, în al doilea rând că ar acoperi 800 de ani și în al treilea rând că s-ar ocupa de curtat.

E mai degrabă o colecție de anecdote, de „știați că”-uri și de fragmente din diverse documente culese într-adevăr din mai multe secole de istorie. Nu există însă vreo poveste clară sau vreo punere într-un context mai larg. Cronologia merge înainte și înapoi, nu aflăm ce se schimbă de la o epocă la alta și nu prea există șansa să-și formeze cineva vreo imagine clară asupra trecutului de aici.

Iar subiectul e ceva mai larg decât curtatul. Chiar dacă se vorbește de cadouri și obiceiuri, se discută și de căsătorii aranjate și boli venerice.

Una peste alta, nu cred că e o carte pe care să vreau s-o păstrez, dar dacă mi-ar plăcea să fac exerciții de scris, aș putea s-o deschid aleatoriu la vreo pagină și să inventez o poveste bazată pe anecdota de la pagina respectivă. Sau pe imaginea de la pagina respectivă - cartea e plină de imagini.

Kawaguchi Toshikazu - „Până nu se răcește cafeaua”

Am ajuns doar până la jumătatea cărții în timpul maratonului de citit. Restul l-am terminat până azi. Premisa mi s-a părut mișto încă de când am văzut cartea: într-o cafenea, clienții au posibilitatea de a se întoarce în timp, dar nu pot rămâne acolo decât până li se răcește cafeaua.

Execuția, însă, nu se prea ridică la nivelul premisei. Volumul e o colecție de povestiri scurte despre viață, care se axează pe un pic de nostalgie, pe situații de zi cu zi, pe regrete rezolvabile. Mă așteptam la mai multă magie; sau dacă nu la magie, măcar la tragedie. Mă așteptam ca limitările regulilor să fie explorate, sau ca personajele să fie mai bine conturate. Dar cumva, sunt niște povești „de viață” destul de simpluțe, iar călătoria în timp e un pretext mic ca să le pună în mișcare.

Nu e neapărat o carte rea, dar așteptările mi-au fost înșelate de premisă. Conceptul se putea explora mult mai mult.