Cum mi-a furat Percy Jackson spațiu în bibliotecă

E un adevăr universal recunoscut că cei care sunt interesați de prea multe lucruri ajung să-și facă timp pentru majoritatea ori târziu, ori deloc. Am auzit de seria Percy Jackson acum destul de multă vreme, în contextul în care ar fi fost noua mare serie pentru copii. A fost publicată între 2005-2009 și văd că a fost un fenomen mondial un pic mai mare decât aveam inițial impresia, pentru că s-au vândut vreo 180 de milioane de exemplare. (Deși văd că e vorba de zece cărți și niște volume de benzi desenate, nu doar de cele cinci cărți originale)

De-abia relativ recent am cumpărat-o și am început s-o citesc. Nu aveam mari speranțe: știam că acțiunea se petrece în SUA și știam că e vorba de mitologie greacă adaptată pentru timpurile moderne. Îmi imaginam o americanizare un pic cam superficială a Legendelor Olimpului și, sincer, nu m-am înșelat foarte tare în privința asta. Surpriza a fost că nu m-a deranjat, pentru că nu a pretins nicio clipă că situația ar sta altfel. Știm de la început unde ne aflăm: într-o lume în care zeii Olimpului s-au mutat în America, fiecare loc și element din cultura greacă găsindu-și un corespondent în SUA și adaptându-se specificului local. Mi se pare o soluție mai cinstită decât încercarea de a pretinde că lucrurile ar sta altfel: aventura e americană cap-coadă, fără să facă apologia faptului.

Când îl cunoaștem, Percy Jackson e un băiat de 12 ani care află că e semizeu, un lucru care are și aspecte pozitive, și aspecte negative. Pe partea pozitivă, înseamnă că are un talent înnăscut la luptă și diverse puteri magice; pe partea negativă, e dislexic (are probleme cu cititul), are ADHD și e vânat constant de monștri care vor să-l omoare. Nu prea are cum să aibă o viață normală, mai ales când crește un pic și monștrii încep să-i cam simtă mirosul și să-i prindă urma.

Poveștile sunt aventuri ușurele, cu un pic de acțiune și câteva întorsături de situație. Nu pot spune că mi-au rămas întipărite în minte în mod deosebit, ci mai degrabă țin minte secvențe de lupte cu monștri în timp ce personajele merg dintr-o parte în alta. Dar sunt antrenante și bine spuse, cu câte un element nou de fiecare dată când apare o nouă confruntare. Fie că se distruge o școală în accidente legate de atacurile monștrilor, fie că magia trezește la viață statui, nu te plictisești citind, ci dimpotrivă.

Lumea e și ea simpluță, dar îmi place consecvența. După cum spuneam, totul e americanizat cap-coadă, cu zeii și monștrii îmbrăcați și conform umorului american, iar intrările în lumile supranaturale făcându-se prin puncte-cheie din SUA (Empire State Building, de exemplu). Semizeii sunt primiți într-o tabără unde învață să lupte și alte lucruri importante pentru supraviețuire și sunt împărțiți în cabane în funcție de părinții lor divini. Dar și aici, Rick Riordan face câteva alegeri care-mi plac mult, integrând absurdul premisei foarte mișto: nu doar că Percy Jackson e semizeul pomenit într-o profeție importantă, ci profețiile sunt la ordinea zilei pentru toți cei din jur. Ca să pleci din tabără, treci pe la Oracolul din Delphi și-ți iei o misiune. În loc ca seria să fie despre încă un copil al profeției care trebuie să salveze lumea, e despre o grămadă de copii pentru care asta-i viața, csf, ncsf.

Umorul e unul dintre punctele forte și e cauza principală pentru care cărțile sunt atât de distractive. Oricât de grea ar fi situația, Percy are ceva amuzant de zis, iar când nu are, ceva din lume va fi amuzant (bine, anumite lucruri probabil sunt mai amuzante pentru americani…). Din păcate, mi se pare că prea mult umor nu doar ajută, ci și strică, eliminând din tensiunea naturală a unei cărți de aventuri sau acțiune și reducând impactul întâmplărilor nefericite.

Dintre personaje, nu e nimeni din trupa principală de care să nu-mi placă. Chiar dacă Riordan nu intră prea mult în psihologia lor (și chiar dacă Percy nu e foarte introspectiv, așa că nu-și bate capul nici cu cei din jur), avem un pic de subtilitate și complexitate. Nu mult, ci cât un vârf de sare ca să dea gust aventurilor.

Nu o să fie una dintre seriile mele favorite; nici n-am citit-o la vârsta la care aș fi intrat în publicul-țintă, nici nu e neapărat ce-mi doresc de la cărțile fantastice. Iar faptul că are atât de multe referințe la cultura americană probabil că e un avantaj pentru copiii americani din 2010, dar va fi un dezavantaj în alt context. E faină și la noi, dar își pierde din savoare. Poate că va fi mișto de citit și peste 20 de ani, dar nu cred că are un farmec atemporal. Însă e necesar ca o serie să fie scrisă pentru posteritate ca să merite citită? Nu cred.

E o plăcere să citesc seria asta acum. După primul volum, am știut că pot să mă întorc la Percy Jackson de fiecare dată când simt că n-am chef de nimic și aș vrea să citesc ceva ușurel și distractiv. Și-n plus, cine știe. Dacă se miluiesc cei de la Editura Arthur să scoată iar primul volum ca să fie mai ușor de găsit poate o fac și cadou cuiva la un moment dat.