Dacă aș putea călători în timp, m-aș întoarce vreo 230-240 de ani, aterizând în Bucureștiul fanariot. Mi-aș lua neapărat cu mine aparatul foto cu cele mai bune obiective pe care le pot împrumuta de la tata și m-aș pune să fac poze pe la Curtea Veche, pe la Curtea Nouă, prin curțile bisericilor, pe dealurile pline cu vii, pe la cișmele. Aș fotografia casele boierești și casele orășenilor de rând, aș fotografia și casele îngropate în pământ ale săracilor. Aș fotografia străzile transformate în poduri de lemn pentru evitarea noroaielor și aș fotografia oamenii cu toate hainele lor.

Aș vrea să văd Bucureștiul ăla în toată splendoarea lui, conștientă fiind că nu a fost foarte splendid, ci că erau suficiente gunoaie, suficientă aglomerație, că din când în când trecea ciuma pe acolo, iar alteori treceau armatele străine sau unele mai locale, toate puse pe jaf și dezastru (asta e soarta armatelor, să facă pagubă; ideea e să le trimiți pe teritoriul altcuiva, să facă pagubă acolo).

Dacă aș putea să mă întorc în timp - și s-o fac în siguranță - aș face o grămadă de poze. Nu din nostalgia pentru un trecut glorios care probabil că m-ar fi mâncat cu fulgi și pe care l-aș urî din suflet dacă ar trebui să locuiesc acolo, ci pentru că ar fi interesant de văzut detaliile care au dispărut între timp.

Doar în biserici n-aș intra, pentru că nu mai pot cu bisericile. Mi-au ieșit pe nas și pe urechi, dacă nu mai văd nicio frescă bisericească în următorii zece ani, tot o să fi văzut prea multe. Sau… nu. De fapt, aș intra să fac poze și în biserici. Nu de dragul meu, ci de dragul lui Tudor Dinu, care a scris o serie de trei volume, „Bucureștiul fanariot”. Tocmai am terminat volumul I, care văd că are stocurile epuizate cam peste tot, dar cine știe, poate îl vor re-edita mai devreme sau mai târziu.

„Bucureștiul fanariot” nu e o serie de popularizare. Scriitura nu curge lin și frumos precum apele Dâmboviței, purtându-te în istorie ca într-un vis plăcut. Tudor Dinu nu s-a pus să romanțeze, ci să descrie în cât mai mult detaliu. Marele lui avantaj nu e că scrie frumos, ci că scrie extrem de clar - fără claritatea asta ar fi fost vai și-amar de bietul cititor. Scriitura lui curge lin ca un registru contabil întreținut de un mare maestru: domeniu, fapt, fapt, fapt, fapt, fapt; domeniu, fapt, fapt, fapt, fapt, fapt. Iar cu 1737 de note de final doar pentru primul volum, nu există informație a cărei sursă să nu fie indicată. Cu citate peste citate, înțelegi perfect ce fel de surse primare are la dispoziție și îi lasă pe oamenii epocii să vorbească cu cuvintele lor, chiar dacă sunt exagerate uneori.

Nu zic nu, Dinu are și umor - unul un pic mai înțepător, dar care se manifestă rar, probabil ca să nu stea în calea informației. Pe partea mai dificilă a lucrurilor, lasă și multe cuvinte ca în sursele originale, de te pierzi în denumirile de poziții de la curtea domnească și în turcisme și slavisme; dar există un glosar la final care lămurește orice problemă, iar atunci când pot apărea confuzii (vodcă vs. vutcă, adică un vin aromatizat) le lămurește și în text.

Primul volum are șase părți mari și late:

Cadrul geografic

În care se descriu relieful și clima orașului și din care aflăm că Bucureștiul era plin-ochi de ape (și mai și decât pare acum), mlăștinos, inundabil, dar totuși potrivit de capitală din varii motive. Inițial mi s-a părut că voi citi partea asta degeaba, dat fiind faptul că am locuit în București și teoretic știu cum e… dar m-am trezit aflând lucruri noi.

Topografia

În care aflăm care erau hotarele orașului, cum era organizat, câți locuitori avea și cum funcționau străzile și podurile. Mahalale, dealuri, imposibilitatea de a afla exact câți locuitori erau, dar posibilitatea de a ghici.

Construcțiile civile

De la reședințe domnești la curți boierești la case de târgoveț și adăposturi sărăcăcioase, aflăm multe despre clădirile în care locuiau bucureștenii și domnitorii lor. Unele au rămas, altele nu - dar Tudor Dinu ne povestește și cum mai arată ce mai există încă. (Și deplânge un pic soarta celor dispărute)

Iar apoi, pentru că nu se termină toate construcțiile civile doar la case, ne povestește și de hanuri, cine le construia, de ce, când și ce s-a ales de ele. Și, în final, ne zice de băi turcești, chioșcuri și cișmele.

De-aici și dorința mea bruscă de a mă plimba printr-un astfel de București vechi: e atât de bine descris încât aș vrea să-l văd și pe viu. (Dar doar dacă s-ar putea să evit toate problemele.)

Edificiile religioase

Partea asta a cărții a fost dificilă. Bucureștiul avea destul de multe biserici ortodoxe, iar unele dintre ele rămân în picioare și azi. Și știți ce anume se află în interiorul bisericilor ortodoxe? Fresce. Fresce, fresce, fresce. Peste tot, fresce, de la podea și până în tavan. Ele au o logică și o ordine relativ constante și descrise foarte bine în „Erminia picturii bizantine” de Dionisie din Furna, dar asta nu înseamnă că nu pot exista variațiuni pe tema dată sau că pictorii nu au deviat de la e stabilit în „Erminie”.

Tudor Dinu trece în revistă toate frescele tuturor bisericilor fanariote rămase, cu diferențele dintre detalii cum ar fi tipurile de ornamente desenate între portretele de sfinți în medalioane, culoarea norilor pe care stă Dumnezeu-Tatăl, sau poziția și gesturile Maicii Domnului atunci când vine Arhangelul la ea.

Sunt vreo sută de pagini de descrieri. Mi s-au scurs ochii de plictiseală pe pagini, am învățat mai multe despre ce reprezintă picturile din biserici decât aș fi vrut să știu vreodată, am intrat într-un fel de coșmar în care mă urmăreau fresce, am visat cu ochii deschiși la o transpunere contemporană a poveștii lui Hristos, mutată în SUA unde Iisus distruge niște sisteme pentru live-urile preoților-vedetă cerșetori de donații, iar el și apostolii sunt un fel de gașcă de motocicliști tatuați care sunt paria în societate. Citeam descriere după descriere de tipul „Fecioara cu Pruncul, care primește cu bunăvoință ofrandele regești, este întotdeauna așezată pe un jilț, cu sau fără spătar (Cu Sfinți, Mântuleasa), acoperit, la Batiște, de un baldachin susținut de capiteluri corintice și curpins într-un nimb alb cu nuanțe de cenușiu, la Cu Sfinți. Numai la Batiște, în spatele Mamei cu Fiul, stă în picioare dreptul Iosif, așa cum recomanda erminia lui Dionisie din Furna.” (p. 189)

M-am stins de plictiseală, revenindu-mi doar când mai apărea o mică povestire istorică sau măcar o mică istorioară biblică. E fascinant să știi toate astea, groaznic să le afli. Experiența cititului e legendar de anostă, dar textului i-aș da 10/10 stele. Dacă o fi să se dărâme bisericile fanariote din București sau dacă vor fi restaurate distrugător de prost, arheologii din viitor vor plânge de bucurie să citească cartea lui Tudor Dinu. Studiourile de film ar plânge de bucurie și ar reconstrui bisericile exact așa cum sunt acum. Dacă am avea descrieri la fel de minuțioase și de pe vremea fanarioților, ar fi extraordinar și s-ar putea scrie multe cărți mișto azi. Apreciez enorm efortul lui Tudor Dinu. Nu mai vreau să văd niciodată o biserică. Dacă m-aș întoarce în timp, aș poza interiorul fiecărei biserici și bisericuțe din București în cât mai mult detaliu și i-aș face autorului cadou toate pozele.

(Mă întreb dacă s-a plimbat prin București pe la toate bisericile de unul singur sau cu un prieten bun; pentru că doar un prieten bun merge în biserică după biserică atâta. Mă întreb câte poze de referință are pentru toate frescele. Mă întreb dacă are tabele în Excel cu toate detaliile.)

Ceremoniile politice și religioase

Că sunt sărbători creștine, că sunt evenimente din viața domnitorului (sosirea în București, moartea, nunțile din familia domnească), că sunt alte festivități, sunt descrise aici - uneori cu citate din cei care au fost prezenți, inclusiv străini care s-au trezit luați pe sus de câte un obicei neobișnuit. (Dacă ar fi să credem un astfel de străin, puteau fi luați pe sus la propriu din fața domnului și aruncați în trăsură ca să meargă acasă.)

După cum mă așteptam pe undeva, lucrurile puteau fi un pic haotice și nu mereu bătute în cuie. Însă mi se pare interesant veșnicul refren: orice se întâmpla, se bea o cafea și să mânca ceva dulceață. Cafeaua cu dulceață pare să fi fost Marea Tratație de la curtea domnească. Noroc că am o grămadă de dulceață pe acasă, ca să nu sufăr în tăcere că nu pot chefui ca la curte.

Războaie, năvăliri și răzmerițe

Un fel de scurtă istorie a Bucureștiului chinuit de violență, cu doar atâtea detalii despre conflicte cât să-ți faci o vagă impresie despre care sunt motivațiile actorilor principali; nu că ele ar avea vreo importanță pentru populația de rând, care se trezea oropsită indiferent de cine câștiga sau ce intenții avea. Locuitorii o luau la picior din fața invaziilor, ba spre munți, ba spre Brașov, ba fiecare pe unde o fi văzut cu ochii, apoi se întorcea când se mai stingea conflictul.

Marele atuu al lucrării lui Tudor Dinu

După cum ziceam, nu e o carte ușor de citit - dar niciodată nu am înțeles mai bine Bucureștiul de secol 18. Detaliile sunt, pe cât de numeroase, pe atât de bine organizate, fiecare parte a cărții adăugând un nou strat imaginii de ansamblu a epocii, conturând-o mai bine și dându-i mai multă culoare. Nu știu dacă intenția autorului era s-o citească cineva cap-coadă sau doar să ia din ea ce-i trebuie, dar iată-mă-s. Și pot spune că experiența merită; dacă partea cu frescele e chinuitoare, restul merge relativ ușor.

Voi citi și celelalte două volume cât de curând.