[Notă: Aceasta este o poveste de ficțiune. Orice asemănare cu filme reale este cât se poate de neîntâmplătoare.]

[Avertisment: Limbaj licențios, cu licență originală furată de la Ion Creangă.]

De data asta, clubul de carte nu se mai ține virtual. Se ține în podul Casei Memoriale, care e suficient de mare încât proprietarii să fi programat două evenimente în același timp fără să li se pară că ar fi o problemă.

Book Haven, după cum îi spune și numele, e genul de club unde se strâng lună de lună niște oameni pasionați de cărți și vorbesc liber și prietenos despre un volum sau altul, fără stres, fără supărări, fără certuri. Uneori sunt cărămizi fantasy, alteori sunt nuvele. De câteva luni la rând se tot propune „Sandman 1: Preludii și nocturne”, dar degeaba, pentru că mereu a ieșit altceva la vot. Până la urmă s-a săturat șefa clubului s-o tot vadă pe listă, așa că luna asta a fost singura carte care a avut voie să fie propusă.

Evident, în urma votului membrilor clubului, câștigător a ieșit nu „Sandman”, ci un film din ‘89, „Un bulgăre de humă”, în regia lui Nicolae Mărgineanu, cu Dorel Vișan în rolul lui Ion Creangă și Adrian Pintea în rolul lui Mihai Eminescu. Și pentru că filmul e aproape incomprehensibil (și nu doar din cauza dialogului care nu se aude, ci și din cauza regiei și scenariului care nu lasă mai nimic de înțeles), cineva s-a făcut luntre și punte și a invitat la club o tânără profesoară de la Facultatea de Litere a Universității din București, ca să explice despre ce a fost vorba.

După jumătate de oră de discuții, se dovedește și că discursul profesoarei e aproape incomprehensibil, sărind din culme în culme cu cuvinte mari.

„…acesată multitudine de tehnici narative cinematografice nu face decât să evidențieze și mai profund prietenia intimă dintre geniile care au fost Mihai Eminescu și Ion Creangă, profund umanizate în această capodoperă mult prea puțin cunoscută”, spune profesoara de la Litere.

„Foarte intimă prietenia,” o întrerupe una dintre participantele de la clubul de carte. „E cel mai gay film pe care l-am văzut în ultima vreme!”

E clar din figura profesoarei că de obicei nu e întreruptă și în niciun caz cu tonul ăsta.

„Scuze, tu cine ești?”

„Roxana Chirilă. Aia cu blogul.”

„…Apreciez… comentariul tău de bloggeriță, dragă Roxana, dar cred că ai interpretat greșit scenele.”

„Crezi? Eminescu se fâțâie ca un vampir tot filmul, luându-l pe Creangă cu el să meargă creanga prin păduri și să-i cânte ce te legeni, codrule, fără ploaie, fără vânt, cu Creangă top, dar pe pământ.”

Profesoara se face roșie la față, iar toată lumea din clubul de carte își mută scaunele cu câțiva pași în față.

Mutarea nu are nicio legătură cu discuția dintre cele două, ci cu celălalt eveniment care are loc în pod: o bătălie pe viață și pe moarte între doi chinezi maeștri în arte marțiale și tehnici supranaturale. Duelul îi poartă în diagonală prin sală, doar că ocazional se schimba diagonala, iar cititorii de la club se feresc cu respect din calea lor.

„Dragă Roxana, te rog frumos să nu-ți bați joc de titanii culturii române!” spune profesoara. „Dacă ai avea câtuși de puțin respect pentru cultură…”

„Respect cultura, cum să nu,” spune Roxana. „Păi nu-s la un club de carte? Și cartea nu-i cultă sau ceva de genu’? Dar bine, ai dreptate. Scena cu codrul legănându-se de la unduirile lui Creangă și Eminescu nu e în film, dar e implicită.”

„Implicită?!”

„La cât se plimbă Creangă și Eminescu prin pădure…”

„Având discuții intelectuale!”

„Nu știu ce să zic, că au uitat să bage discuțiile în film. Ne-arată cum se plimbă și pe urmă e scena aia când plouă și stau și se uită unul în ochii celuilalt…”

„E o regăsire a geniului în persoana celuilalt!”

„Și l-au regăsit de zor, că a doua zi de dimineața se trezesc împreună în fân!” spune Roxana.

Clubul de lectură își ia scaunele și se mută câțiva pași înapoi. Printre cititori și ecranul pe care se află profesoara trece în zbor un tânăr chinez elegant și stoic. Face un gest din mână, iar o sabie zboară singură spre rivalul său, care o prinde între mâini și o trimite înapoi, urmată de o foaie de hârtie care zboară ca fulgerul. Cititorii lasă capul jos ca să privească ecranul calculatorului pe sub săbiile și foile care se dezlănțuie în potop.

„E o prietenie de epocă,” spune profesoara de la Litere. „Interpretarea ta e naivă și contemporaneizantă, deoarece n-ai studii literare…”

„Ba pardon,” spune Roxana, „dacă e vorba de studii, lucrarea de licență mi-am făcut-o pe literatură.”

„Eh, ce-i o licență…”

„Și masteratul la fel.”

„Dar e clar că n-ai mai citit prea mult de când…”

„Citesc vreo sută de cărți pe an.”

„Dar dacă ai citi clasici…”

„Literatura victoriană mă amuză. Întreabă-mă orice.”

„Victoriană?! Ești de la Limbi Străine, nu-i așa? Nici nu mă mir că privești totul prin prisma sexo-marxismului…”

Războinicii chinezi schimbă iar diagonala și clubul de lectură își ia iar scaunele și se mută mai aproape de cameră.

„Sexo-marxism?!” spune Roxana, trăgându-și scaunul. „Haide, știi bine că asta-i o prostie.”

„Denumirea e, dar voi sunteți gata să vă faceți preș în fața globalizării care impune politically correctnessul și să citiți în cheie homosexuală absolut orice, fără niciun fel de provocare.”

„Aoleu, nu politically correctness, mă omorâți voi ăștia,” spune Roxana. „Politically e adverb, nu se pune lângă substantiv, ce mama dracului?! Să nu-mi zici că ești genul care traduce și share cu împărtășanie!”

„Definiția din dicționar de la share îți arată extrem de clar că a împărtăși e o traducere corectă.”

„Îmi bag picioarele în el de dicționar, tu ai impresia că lumea intră pe net ca la duhovnic, să-și împărtășească părerile?! Tu-i drace, ui’ la spovedania bezbojnicilor!”

„Mai bine așa, decât vânduți la străini!”

„Vânduți pe dracu’! Unde vezi tu vânzare?”

„Nu-i vânzare? Atunci ăia ce-s?!”

Roxana se întoarce să se uite-n spate.

„Ăia doi chinezi?” spune ea neimpresionată. „Nu-s cu noi. Sunt ceva mari maeștri nemuritori care se luptă pentru soarta universului. Au închiriat cealaltă jumate de pod, nu-i putem da afară.”

„Și ce caută în București?”

„Nu știu, bre, da’ e vorba de soarta universului, ne-o fi privind și pe noi. Parcă săptămâna trecută se băteau ai noștri în Osaka, nu ne putem plânge. Asta-i viața, ce se-ntâmplă la chinezi ne afectează și pe noi, ce se întâmplă la noi îi afectează și pe chinezi, iar omenirea crește împreună.”

„Crește, pff,” zice profesoara. „Când visezi gay pe pereți. Din nimic.”

„Din nimic?! Creangă îi cântă preoțește lui Eminescu că l-a așteptat seară de seară cu mămăligă să vină acasă!”

„E o trimitere la trecutul de preot al lui Creangă, dar și la originile lui modeste și la sărăcia lucie, dar totuși generoasă în care trăiește. Își așteaptă prietenul cu ce are mai bun, dar Eminescu…”

„Îl înșală cu Veronica! Nu c-ar fi Creangă foarte supărat, că și el o are ca amantă pe Tinca, iar Tinca e conștientă de situație. N-ai văzut ce le face cu ochiul noaptea și le zice că ea merge să se culce…”

„Implicația prea subtilă pentru tine, se pare, era că-l cheamă pe Creangă la somn, dar el stă cu Eminescu!”

„Păi asta spun și eu!”

Clubul de carte pleacă unanim capetele – nu în fața acestui consens pe cât de brusc, pe atât de neașteptat, ci ca să se ferească de rafale de magie dezlănțuită.

„Asta! Spun și eu!” repetă Roxana. Prinde momentul când magia se termină și sare pe scaun de parcă ar fi un podium. „Stau împreună, nu auzim niciodată ce vorbesc, ci vedem doar gesturile tandre dintre cei doi. Eminescu venind să-l ajute pe Creangă când îi e jenă să intre la Junimea, Creangă rămânând ca trăsnit când îl vede prima oară pe Eminescu vampirul în librărie…”

„Eminescu nu e un vampir!”

„Are capă și se plimbă de colo-colo cu chipul frumos și tragic și cu pletele-n vânt, stând pe unde apucă să dea bine.”

„E romantic, nu vampir!”

„Curat romantic, asta zic și eu. Frumușel ca o fată, de-i pică imediat cu tronc lui Creangă.”

„Romantic în accepțiunea germană, de romantism înalt, nu ca ce crezi tu! Filmul subliniază contrastul dintre Eminescu, poetul elegant educat la Viena și Creangă venit din țărănime.”

„Și ce cuplu frumos! Aiaiai!”

„Încetează odată cu prostia asta.”

„Cum să încetez, când Creangă spune în film negru pe alb că fără Eminescu viața lui nu are rost, iar când pleacă Eminul lui iubit, filmul își pierde literalmente culoarea, devenind sepia?”

Clubul de carte se mută iar cu scaunele, lipindu-se de perete.

„Poate că ar fi trebuit să facem totuși clubul ăsta virtual,” oftează șefa clubului. „Ajungea mai multă lume și era mai puțină vânzoleală din exterior.”

„Știi, poate că da,” zice sora ei, filozofic, chiar dacă arată de parcă și-ar dori o pungă mare de popcorn.

Alte câteva persoane aprobă, dar Roxana e prea prinsă să explice ce anume fac Creangă și Eminescu în scenele care n-au intrat în film. Explicațiile ei sunt date într-un lux de detaliu aproape liric – dacă versurile obscene ale unor manele pot fi considerate lirice.

„M-am plictisit de lipsa ta de cuviință,” spune profesoara. „E pur și simplu inacceptabil. Coboară-n jos, Luceafăr sfânt, alunecând pe-o rază, pătrunde-n pod, coboară-n gând, pe japiț-o luminează!”

„Poftim?” zice Roxana, tresărind.

O strălucire puternică. O stea cade din cer, pătrunde prin geamul podului și se întrupează în Luceafărul poeziei românești.

„Nemuritorul Eminescu!” strigă cineva din clubul de carte.

„Ai să fiu eu…” spune Roxana.

„Să te văd dacă mai îndrăznești să întinezi clasicii cu remarcile tale acum, când ești față în față cu Luceafărul însuși! Mihai Eminescu, atacă!”

Roxana oftează.

„Nu voiam să fac asta, dar… Ce sameni acolo, om bun? Ia, NIȘTE PULE SAMĂN!”

„O, doamne,” spune sora șefei clubului.

În jurul Roxanei a răsărit ceea ce pare a fi porumb – dar știuleții se desfac repede, iar din ei iese o armată de pule plutitoare, care-de-care mai îmbujorate, mai dârze și mai răzbelite.

„Invoc tehnica Pulele Mântuitorului! Ce, crezi că doar matale știi operele clasice, Litere?!” strigă Roxana, apoi șuieră cum șuieri oile la strungă. „Pule! La atac!”

Pulele lui Creangă se îndreaptă toate spre Eminescu de zici că și-au găsit ținta perfectă. Dar nu degeaba e Eminescu steaua cea vestită a literaturii române.

„Somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele, noapte bună!”

Toate armele apocrife ale ortodoxiei de secol 19 se blegesc și cad la pământ.

„Pula mea!” strigă Roxana. „Ce-i asta?! Zicea de păsărele!”

„Una la mână, acel noapte bună îi e adresat iubitei care citește, nu păsărilor,” spune profesoara. „Iar a doua la mână, și cocoșeii sunt păsărele.”

Figura Roxanei se schimonosește a durere profundă.

„Cocoșei? Le zici cocoșei? Pe bune? Aceste cuvinte ne doare. Mai bine să nu mai vedem așa ceva prea curând. PAȘOL NA TURBINCA, EMINESCULE!”

De nicăieri apare o turbincă, iar Eminescu începe să zboare spre ea de zici că-i tras cu aspiratorul. Chiar și-așa, apucă să strige:

„La turbinca ce-a sosit e-o cale-atât de lungă, că mii de ani i-a trebuit stelei s-o ajungă!”

Rămâne pe loc, suspendat în aer.

Restul clubului de carte se mută iar cu scaunele, de data asta căutând o zonă unde să nu dea peste el nici chinezii, nici Eminescu în ipostaza de Hyperion zburător.

„Auziți?” întreabă șefa clubului. „Ce-ați zice voi dacă am încheia aici în seara asta?”

„Ar fi o idee,” zice altcineva. „Și data viitoare ne vedem pe net?”

„Mai bine.”

„Poate sunt unii pe care n-ar mai trebui să-i invităm,” spune sora ei, arătând spre Roxana și profesoara de la Litere. „Adică, a fost distractiv, dar acum parcă nu mai e. Prea le apucă nebunia pe amândouă.”

„Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, căci e vis al neființei universul cel himeric,” strigă Eminescu, iar luminile din pod încep să pâlpâie, dispărând din realitate de parcă n-ar fi existat niciodată.

„Mda, nu știu ce să zic,” spune șefa clubului. „Nu-mi place să dau lumea afară din grup.”

„Ții minte ce scandal a făcut Roxana la Abația portocalului? Că e creștinism fără creștinism? Și ne-a turuit trei ore despre asta? Sau cum a fost cu T.J. Klune, că e ca o poveste de dragoste Hallmark și a ținut-o așa vreo două ore?”

Luminile se aprind iar. Sau cel puțin așa pare, până când devine clar că nemuritorii chinezi au dat foc podului. Lumea normală de la clubul de carte pune scaunele la locul lor și începe să coboare scările, îndreptându-le spre ieșire.

„Soarele cu picioarele, luna cu mâna și prin nouri să cauți cununa!”

Ultimele persoane de pe scări văd cum Roxana s-a suit pe un cal năzdrăvan cu care galopează spre Eminescu.

„Lacul codrilor albastru nuferi galbeni îl încarcă…”

„Țin minte fazele alea,” zice șefa clubului, oftând. „O scot din grup, asta e. Nu-mi place, dar așa nu se mai poate.”

„…din trestii să răsară și să cadă brusc în piept!”

Se aude un pleoscăit enorm, de parcă un cal și-ar fi pierdut abilitatea de a zbura tocmai deasupra unui lac albastru, plin de nuferi galbeni.