Săptămâna asta am început să recitesc „The Sandman”, seria de benzi desenate scrise de Neil Gaiman între 1989-1996. 75 de numere publicate lunar de DC Comics (mai târziu, Vertigo, un imprint) și strânse în timp în 10 volume de romane grafice care au făcut istorie și care acum sunt în curs de ecranizare, cu primul sezon scos de Netflix făcând deja furori.

„The Sandman” e o poveste nu despre supereroii atât de tipici pentru DC (Superman, Batman și alți -mani), ci o poveste despre povești care se întrepătrund și se influențează. Dacă primul volum, „Preludes and Nocturnes” („Preludii și nocturne”) e o aventură horror care își caută vocea și identitatea, volumul doi aterizează ferm pe propriile picioare, chiar dacă mai are mici puncte slabe pe alocuri.

E o serie despre care aș avea putea vorbi mult și bine, dar azi vreau să discut un pic despre acțiunea din primele volume, despre trecerea timpului și schimbarea contextului în care receptăm acum „The Sandman”, precum și modificările aduse volumelor, dar și despre traducerea în română.

„Preludes and Nocturnes” („Preludii și nocturne”)

După cum spuneam, primul volum din „The Sandman” e mai puțin solid decât celelalte, deși asta nu înseamnă că ar fi slab. Povestea începe pe 6 iunie 1916. O mașină oprește în fața unui conac. Un domn în vârstă e trezit de șofer - „Treziți-vă, domnule. Am ajuns” sunt primele cuvinte ale seriei, care răsună parcă din ce în ce mai puternic cu fiecare recitire. Domnul respectiv îi aduce un grimoar lui Burgess, maestrul unui ordin ocult (unul dintre multele din epocă).

Burgess are ambiții mărețe. Vrea să captureze Moartea, dar ritualul dă greș și îl capturează în schimb pe fratele ei mai mic, Morfeu (Dream, Morpheus, Oneiros - are multe nume). Nu vrea să-i dea drumul, dar nici nu are ce face cu el, așa că îl păstrează captiv în pivniță. În întreaga lume, apare o boală a somnului. Unii nu se mai pot trezi din visare. Alții nu mai pot dormi. Când moare Burgess, fiul lui nu îndrăznește să-i dea drumul prizonierului - dar după zeci de ani are loc un accident, iar Morfeu scapă și se răzbună pe fiu cu un coșmar al eternei treziri.

E însă foarte slăbit. Când se întoarce pe tărâmul Visării, își găsește regatul în ruină, iar supușii împrăștiați care încotro. Așa că pornește într-o aventură de recuperare a unor obiecte în care își ține puterea: un coif făcut din craniul unei creaturi din timpuri străvechi; un rubin care poate controla realitatea; și o desagă cu praf de vise.

Prima poveste îl duce în Londra, unde caută desaga împreună cu John Constantine. A doua poveste îl duce în iad, unde trebuie să înfrunte un demon pentru a-și lua înapoi coiful. Iar a treia poveste îl duce în SUA, unde rubinul lui a încăput pe mâinile unui nebun de la Azilul Arkham (acolo unde își duc veacul majoritatea antagoniștilor lui Batman).

Povestea cu John Constantine pare să vrea cel mai mult să se lege de universul DC: întâlnim personaje din alte serii (Constantine, Scott Free/Mister Miracle). Poate de aceea e și cea mai puțin interesantă după ani și ani - prea multe personaje pe care ar trebui să le recunoaștem, prea puțină poveste. Constantine e fermecător, ca întotdeauna, dar nu-l știm destul cât să ne pese. Scott Free va fi pentru majoritatea un anonim. Partea de horror vrea să impresioneze vizual: carne vie pe pereți, un trup distrus de excesul drogurilor (chiar dacă drogurile sunt vise). Recuperarea obiectului pierdut e simplă, odată ce a fost găsit.

Povestea din iad e mai interesantă. Confruntarea dintre Morfeu și demon se desfășoară sub forma unui duel al imaginației, un fel de foarfece-piatră-hârtie cu variante infinite, în care fiecare numește o identitate care o poate învige pe cea aleasă de adversar înainte. Lupul bate prada. Vânătorul bate lupul. Musca înțeapă calul vânătorului și-l aruncă din șa pe vânător, ucigându-l. Și tot așa. Cine greșește sau ezită pierde, transformând povestea într-una despre cele mai puternice forțe din lume. Iar iadul e un loc interesant: dezgustător și ca înfățișare, și ca abordare, este de un prost gust vizibil și intenționat.

Povestea rubinului este, mereu, mai bună decât mi-o aminteam. Noul posesor al acestuia, Dee, vrea să devină stăpânul lumii și intră într-un local deschis non-stop, unde capturează câțiva oameni pentru jocul lui. Îi face să viseze. Le transformă realitatea și îi face să simtă că au obținut tot ce și-au dorit. Apoi îi chinuie. Aici mi se pare că începem să vedem geniul lui Gaiman în înnodarea poveștilor și crearea paralelelor: avem o chelneriță care scrie povești despre oamenii din local, toate cu final fericit (așa cum îl vede ea, forțându-i să trăiască în conformitate cu codul ei moral); îl avem pe Dee însuși, care vrea să stăpânească realitatea la modul cel mai concret și trece de la împlinirea visurilor și fericirea „supușilor” la chinuirea lor, deoarece fericirea e plictisitoare; iar în cele din urmă îl avem pe Morfeu însuși, care e stăpânul poveștilor și al viselor, dar fără a le impune.

Dar dacă totul până aici e o aventură horror care ar putea să nu iasă prea mult din comun (răzbunare! recuperarea unor obiecte magice! înfruntat răufăcători!), ultimul număr cuprins în volum schimbă complet lucrurile. După ce și-a recuperat coiful, rubinul și desaga, după ce a terminat cu răzbunarea, după ce a înfruntat monștrii, Morfeu șede pe o bancă în parc și se întreabă - acum ce se întâmplă? A făcut ce era de făcut, dar tot nu se simte bine. Iar sora lui mai mare, Moartea, vine să vorbească cu el și-l ia să petreacă ziua împreună. Din perspectiva ei pragmatică, toată acțiunea de dinainte a fost aproape inutilă. Morfeu putea să ceară ajutor când a fost capturat și poate acum să-și inventeze alt „joc” care să-l amuze, la fel cum a fost cel cu găsitul obiectelor.

Deci seria, e clar, nu va continua cum a început. Acum știm secretul: oricât de intense ar fi fost episoadele de dinainte, oricât de urgente și de inevitabile ar fi părut, oricât de mari ar fi fost mizele, au fost până la urmă o alegere personală. Într-un fel, au fost un joc.

(Atenție, spoilere pentru toată seria! Un lucru pe care l-am remarcat la recitirea de anul acesta a fost că tristețea lui Morfeu apare după ce resoarbe rubinul, care a fost modificat de Dee. Dee spune că l-a transformat, l-a forțat să se crape, să devină impur. În momentul în care Morfeu își absoarbe puterea din rubin la loc, e posibil oare să absoarbă și defectele? Părțile chinuite? E drept că are propriile motive să fie traumatizat, dar într-o serie în care toate punctele importante au un ecou ce reverberează din poveste în poveste, nu cred că situația e accidentală.)

„The Doll’s House” („Casa păpușii”)

Când Morfeu era în iad în volumul precedent, a trecut pe lângă celula unei foste iubite, Nada, care l-a implorat să o salveze. În primul număr din „Casa păpușii” aflăm povestea ei. Sau, dacă nu povestea, atunci o poveste a ei.

Nada era regină peste străvechiul și mărețul oraș în care au trăit primii oameni. Dar, în ciuda rugăminților supușilor ei, nu avea rege și nicăieri nu găsea un bărbat care să-i fie pe potrivită - până când, într-o zi, un necunoscut a venit în fața casei ei și a privit-o. Nada s-a îndrăgostit pe loc și a plecat în căutarea lui. După căutări grele, l-a găsit în regatul viselor, unde era stăpân. Dar dragostea lor a fost însoțită de tragedie, iar el nu a iertat-o niciodată pentru că ea l-a respins în cele din urmă.

Vedem, deci, un Morfeu tragic, neiertător, neînțelegător, iar asta ne pregătește pentru restul volumului, deși poate că ne pregătește și un pic greșit.

O altă poveste separată de restul volumului e cea a lui Hob Gadling, un bărbat care în 1389 se dă mare că știe cum să nu moară (doar alegi să nu mori!) și Moartea e de acord să-l lase să trăiască în pace. El și Morfeu se văd o dată în fiecare secol și îi urmărim traiectoria de-a lungul istoriei, cu suișuri și coborâșuri, în timp ce lumea se schimbă, rămânând însă în unele privințe rămâne la fel.

În restul cărții, Morfeu trece pe planul secundar. Tehnic vorbind, și el are ceva de făcut, dar par mai degrabă probleme administrative: i-au fugit patru supuși importanți (trei coșmaruri și un loc), iar între timp a apărut un vortex care i-ar putea amenința tărâmul și de care trebuie să se ocupe.

Povestea de bază din restul cărții e a lui Rose Walker, o tânără de 21 de ani care descoperă că bunica ei este o femeie care a fost afectată de boala somnului, dormind din tinerețe și până la bătrânețe. Cu ajutorul financiar al bunicii, Rose se duce să-și caute fratele mai mic pe care nu l-a mai văzut de 7 ani, când părinții ei s-au despărțit. Fratele n-a avut o viață foarte fericită, fiind chinuit de rude și de coșmaruri, iar Rose va merge pe urmele lui până când va ateriza chiar și la o convenție a ucigașilor în serie.

Firul narativ nu lasă deloc de dorit, dar forța volumului stă în personaje, în jocul dintre aparențe și profunzimi. Cât își caută fratele, Rose se cazează într-o casă destul de mică, unde cunoaște atât oameni „normali”, precum cuplul Barbara (Barbie)/Ken (atât de normal încât e ciudat), cât și oameni mai „ciudați”, cum ar fi două femei îmbrăcate în mirese cu voal, una vorbind, una complet tăcută, care colecționează păianjeni morți.

Explorarea personajelor ne arată însă că și sub aparențele cele mai banale se găsesc lumi întregi. Ken poate că e genul bărbatului care vrea bani și femei, în adâncul lui, dar visele lui sunt robotice și ciudate. Barbie se visează prințesă, dar tărâmurile ei interioare sunt extrem de detaliate și pline de aventuri magice și curaj. Una dintre „mirese” e excesiv de intelectuală, în timp ce lumea interioară a celeilalte e un amalgam de romane gotice și amintiri din copilărie.

Pe de o parte, poveștile stau în picioare acum și ne zic ce au de zis în clipa asta. Dar pe de altă parte, își pregătește terenul pentru povestiri viitoare: oricine are o poveste, oricine are ceva interesant, oricine poate reapărea mai târziu în serie, uneori chiar în rol principal. E o continuă jonglare, care e în același timp un număr de magie: în timp ce stăm cu ochii pe Rose și ne temem pentru viața ei, în timp ce ne dăm seama că fratele ei e la cheremul coșmarurilor, în timp ce vedem cum vortexul creează o problemă ce pare să se încheie în tragedie, în spatele scenelor personajele secundare se pregătesc. Când vor reveni, le vom ști trecutul.

Vreme trece, vreme vine. 30 de ani de „The Sandman”

Primul număr din „The Sandman” a apărut în 1989, chiar dacă ideea de personaj care controlează visele îl bântuia pe Neil Gaiman de ceva vreme. I-a propus-o chiar și lui George R.R. Martin pentru seria „Wild Cards”, dar GRRM a refuzat-o.

Cred că e un mare noroc că seria există sub formă de benzi desenate - indiferent ce părere am de arta din diverse volume, e clar că susține textul puternic și admite detalii care poate că nu ar fi fost la fel de puternice scrise. Există un joc între vizual și text, o explorare a posibilităților.

Dar asta nu înseamnă că totul e perfect. E clar că lucrurile erau mult diferite în anii ‘90, atât ca abordări, cât și ca posibilități. Volumele pe care le-am cumpărat în urmă cu mai bine de 10 ani sunt retipăriri ale variantelor originale - colorate cu tehnologia de atunci, în culori stridente și simple. Dar cândva pe la mijlocul anilor 2000 tehnologia a evoluat suficient încât să se poată face recolorări, iar volumele de început au noi culori și nuanțe (aprobate de Gaiman, care spunea că pe hârtie de calitate din ce în ce mai înaltă vechile culori făcute pentru hârtie slabă arătau din ce în ce mai prost). Care variantă e mai bună? Depinde de gusturile fiecăruia. Mie îmi place mai mult cea nouă, cu excepția câtorva cadre.

În ce privește părțile neschimbate de atunci, dar victime ale vremurilor, pentru că SUA intră în panică morală destul de des, benzile desenate din SUA au fost multă vreme sub puterea unei autorități care decidea ce era sau nu permis. Exista și un curent contrar, care nu dădea doi bani pe autoritate (comix), dar marile companii respectau un cod restrictiv, care nu permitea lucruri precum înjurăturile. Deci oameni uciși în mod oribil da, prezența cuvântului „fuck” nu.

Și vorbind de lumea benzilor desenate, „The Sandman” vine clar într-o companie de supereroi și serii încrucișate unele cu altele până nu le mai ții șirul. În volumul 1, avem referiri către tot felul de personaje (și locuri!) mai cunoscute sau mai obscure, dar referințele continuă și în volumul 2. De exemplu, Hippolyta Hall, pe care o cunoaștem în „Casa păpușii” ca o femeie cu mințile rătăcite care trăiește în visul fratelui lui Rose, își are originea în benzile desenate din anii ‘30, unde e fiica lui Wonder Woman și e și ea supereroină („Fury”). Situația ar fi foarte enervantă pentru publicul larg, dar avem noroc. Gaiman reușește până la urmă să împace și capra, și varza, și să ne prezinte personajele vechi de parcă ar fi noi, astfel încât să nu fie deranjant dincolo de primele povești. Detalii precum cel despre Lyta Hall ajung să fie doar interesante, nu o problemă.

În ciuda restricțiilor impuse din afară, „The Sandman” a fost o serie progresistă din multe puncte de vedere. Seriile de la companii precum DC (și Marvel) erau începute de un autor și mulse până la epuizare de oricine se nimerea prin zonă (nu știu de ce scriu propoziția asta la trecut, situația e identică și azi), dar Neil Gaiman a reușit să se impună nu doar ca unic autor, ci și să decidă asupra unui final bătut în cuie atunci când seria era încă la apogeul popularității. Există 10 volume din „The Sandman” și se încheie când povestea a fost spusă în totalitate, în loc să se tragă de ea la infinit. Chiar dacă asta nu înseamnă că „The Sandman” ar fi o serie izolată de restul universului DC, e de sine stătătoare.

(Există și volume în plus, prolog, povești extra, apoi serii care au personaje legate de seria lui Gaiman; dar nu fac obiectul acestui articol.)

Apoi, în ce privește societatea și reprezentările ei, e clar că Neil Gaiman are o privire și profundă, și binevoitoare asupra oamenilor - lucru care poate nu e clar dacă vii spre benzi desenate dinspre marile cărți ale literaturii mondiale, dar e destul de evident dacă vii dinspre benzile desenate cu supereroi. Iar aspectul se simte cel mai clar când e vorba de personajele LGBTQ+, unde se simte că Gaiman era familiarizat cu lumea queer a acelui moment.

Traducerea de la GRAFIC

Mi-e clar că Alex Văsieș e un traducător cu fler, capabil să traducă fluent și să mențină unele dintre nuanțele din original. Mi-a plăcut, de exemplu, când un ucigaș în serie spune că și-a început cariera cu „păsărici” - în sensul de păsări mici, semănând cu dubla conotație a lui „pussies” din original, care se referă și la pisici, și la… păsăricile alea care nu cântă.

În alt loc, Rose îi descrie pe Ken și Barbie ca fiind „stepford yuppies”, un termen care nu are cum să fie înțeles la noi. „Yuppie” înseamnă un „young urban professional” (profesionist tânăr din mediul urban), dar cuvântul e făcut să semene cu „hippie”. Iar „stepford” se referă la „The Stepford Wives”, un roman de Ira Levin în care femeile imperfecte din Stepford sunt înlocuite cu roboți care-și joacă la perfecție rolul de gospodine, arătând pe dinafară ca soții perfecte, dar fiind goale pe dinăuntru. „Stepford yuppies” ar fi deci un tineret urban care lucrează la birou și care e nenatural de perfect în rolul lui. Văsieș le zice „adevărați corporatiști” - îmi place „corporatiști”, care sugerează exact genul de exuberanță muncitoare-la-birou a tinerilor urbani. Ca redactor, cred că i-aș fi sugerat „roboței corporatiști” și probabil am fi dezbătut o vreme care variantă e mai bună.

Traducerile sunt, deci, per ansamblu fluente. Nu știu dacă aș cumpăra neapărat și restul volumelor din serie în română pentru mine însămi (deși inițial mi-a trecut prin cap s-o fac), dar nu aș avea o problemă să i le cumpăr cuiva care nu se înțelege prea bine cu engleza.

Asta face scăpările cu atât mai ciudate - scăpările, lucrurile neverificate, zonele în care am impresia că cineva a zis „merge și-așa”.

E ciudat ca atunci când Morfeu merge în iad să vorbească de demoni „versificatori” care în română nu vorbesc în versuri - e greu să traduci și cu acuratețe, și în versuri, dar e unul dintre cazurile în care aș fi lăsat-o un pic mai moale cu acuratețea. Mai ales că și ei au lăsat-o mai moale:

En: There’s one at the door,/at the gate of damnation./ Is it thief, thug, or whore?/ There’s one at the door,/ and there’s room for one more,/ until the end of creation.

Ro: E cineva la intrare, la poarta damnării… E hoț, criminal sau curvă? E cineva la poartă… Și mai e loc doar pentru unul până la sfârșitul creației. (Notă: „there’s room for one more until the end of creation” e mai degrabă cu sensul că mereu se găsește un loc pentru osândiți.)

Ro, variantă în versuri (fără redactor, evident): Înc-un osândit/la poartă-n infern./Să fie hoț sau bandit?/Sau o târf-a venit?/Înc-un loc i-am găsit/Și vom găsi etern.

Dar nu toată lumea face versuri și nu toată lumea e dispusă să le corecteze, așa că să trecem la probleme mai ușoare.

Din când în când, originalul e neclar cu privire la genurile unora dintre personaje. De exemplu, când regina Nada apare prima oară în volumul 1 în iad, nu e clar specificat faptul că e femeie, iar aici a fost tradusă ca bărbat („Ai ordonat să fiu închis aici!”). În volumul 2 pe la început, Disperarea e și ea tradusă ca fiind „fratele” Dorinței (în original e folosit ambiguul „sibling”), chiar dacă nu peste mult timp Dorința îi spune regină. Tot în volumul 2, la final Dorința e descrisă ca „soră” (iarăși „sibling” în original), ca apoi să fie „soră-frate” (de la „sister-brother” în original) o pagină mai târziu.

M-aș fi așteptat ca măcar în ultimul caz să fi verificat cineva consecvența traducerii… dacă nu cumva au tot schimbat traducerea pentru „sibling” până s-a făcut praf. Dar nici restul greșelilor nu prea au scuze. „The Sandman” e o serie faimoasă, răspunsul la întrebarea „cine sunt personajele astea și ce gen au” e ușor de găsit la o simplă căutare pe Google. Pare că pur și simplu… nu s-a făcut cercetarea necesară. La fel cum nu s-a cercetat să se vadă de ce volumul 9 se numește „The Kindly Ones”, așa că titlul a fost tradus într-o introducere ca „Cei blânzi” („The Kindly Ones” e o denumire folosită pentru Furii, care sunt trei femei). Iar în aceeași introducere, Moartea e „infatuată” în loc de „perky” (plină de viață, zglobie), ceea ce nu se potrivește personajului deloc. Pare că introducerea a fost tradusă prima și n-a fost niciodată corectată după ce a fost văzut personajul în acțiune.

Aproape că aș specula și o brumă de prejudecată inconștientă. Ce au în comun Nada și Disperarea e că nu sunt reprezentate ca femei desenate după standardele de frumusețe și le vedem mai mult fețele - Nada e urâțită de ere întregi petrecute în iad, trăsăturile ei supte și sluțite. Disperarea e grasă, are colți ascuțiți și o față pătrățoasă. În lipsa unor markere clare de feminitate, au fost transformate în bărbați. Varianta în care cineva devine aleatoriu femeie nu se întâmplă decât în cazul Dorinței, despre care se spune absolut clar și negru pe alb că e și bărbat, și femeie, dar probabil că apelativul „soră” apare pentru că are machiaj, se alintă și într-o scenă poartă codiță și urechi.

O altă posibilă prejudecată inconștientă apare când e vorba de Hal/Dolly și modul în care face Rose referință la Dolly:

En: I’d been to see Dolly’s show. That was what Hal called himself, when he was herself.

Ro: Am fost la spectacolul lui Dolly. Așa își spune Hal când se simte femeie.

În varianta în engleză, Rose exprimă foarte simplu problema: Așa își spunea Hal când el era o ea. Transformarea e completă: uneori Hal e bărbat, alteori Hal e femeie, iar atunci numele ei e Dolly. În varianta în română, Hal rămâne bărbat constant - nu este o ea, ci se simte femeie.

Identitățile din volum, fie că sunt fixe sau mutabile, se mai pierd uneori pe drumul traducerii. Morfeu, etern părăsit de iubite, devine accidental bisexual; Dorința are ocazional un gen fix, Disperarea tranziționează și ajunge bărbat în română (cu excepția momentelor în care e regină), iar Hal e clar bărbat, doar că din când în când are o toană să se simtă femeie. Amestecătura asta nu e neapărat un obstacol de netrecut în calea lecturii și nu strică toată experiența, dar nu pot să n-o remarc în contextul progresist și atent la detalii al seriei originale. E păcat că se pierd nuanțe și acolo unde nu există constrângeri date de lipsa informațiilor sau de structura limbii române.