Preferatele mele sunt monografiile. Cărți întregi despre un singur subiect, rezultatul unor cercetări amănunțite. Îmi place detaliul. Îmi place lunga respirație, faptul că autorul nu se grăbește, ci are tot timpul să scrie despre ceva ce l-a preocupat îndelung.

Uneori citesc și culegeri de eseuri pe o temă sau alta, dar parcă nu mă mulțumesc la fel. Unele eseuri sunt mai bune, altele mai slabe, niciunul nu prea reușește să fie aprofundat suficient. Pe de altă parte, e mai ușor să iei pulsul discuției dintr-un domeniu când citești o colecție de eseuri.

Unele cărți sunt greoaie. Câteva (mai puține) îmi dau impresia că sunt scrise doar ca să fie scrise, iar ideea de la care au pornit s-a pierdut demult în niște hățișuri pe care autorul n-a mai reușit să le răzbată. De cele mai multe ori, descopăr câte o nișă interesantă, un lucru nou, o abordare.

Citind destul, mi-e mai greu să iau în serios gurile rele care deplâng decăderea lumii occidentale din cauza unui postmodernismului. E o abordare (la fel cum romantismul a fost o abordare, până nu a mai fost), dar nu există un consens și în niciun caz o conspirație.

Dialog

Un lucru ușor de ratat, când vii dintr-un mediu școlăresc, e că textele academice nu sunt manuale. Chiar dacă sunt uneori folosite la predat, chiar dacă deseori poți învăța ceva din ele, ele sunt scrise în principal ca replici într-un dialog, care pot fi verificate și puse sub semnul întrebării. Se adresează colegilor, interesaților, unui public necunoscut care poate fi mai puțin informat, dar nu mai prejos.

După ce prinzi ideea asta, îți dai seama că autorul nu îți vorbește de sus (decât dacă e o excepție de la regulă, iar atunci ai dreptul să-l ignori). El îți spune ce a gândit sau descoperit cu lux de amănunte, în așa fel încât să-i poți urmări întreaga argumentație. Dacă îți spune ceva ce au descoperit alții, îți spune exact de unde a luat informațiile respective - autorul, opera, ediția, pagina. Poți merge pe fir până unde vrei. Dacă vrei, poți critica. Uneori o să fii de acord cu argumentele, alteori nu, uneori poți să fii ok cu stilul, alteori nu.

Dar e important să fii cel puțin la fel de bine înfipt în realitate ca autorul și să ai argumente solide atunci când vrei să contrazici. „Mie nu-mi convine” sau „Eu nu cred” nu sunt argumente. Sunt poziții care trebuie argumentate.

Arta discuției

Chiar și cele mai slabe cărți academice tind să ofere un context din care înțelegi mai bine cu ce se mănâncă domeniul, care sunt abordările lui și argumentele folosite. Dacă citești una, vezi un punct de vedere. Dacă citești mai multe, începi să vezi ce întrebări se pun și să pricepi perspectivele mai largi. Începi să percepi lucruri pe care altfel nu le-ai fi perceput, să simți goluri și forme care altfel ți-ar fi scăpat.

De exemplu, în primul volum din „Bucureștiul fanariot” de Tudor Dinu (la pagina 312) aflăm că pe 7 septembrie 1775 s-a pus în scenă o „comedie turcească” pentru ambasadorul Rusiei. Acuma, Tudor Dinu avea altă treabă în volumul respectiv decât să ne povestească despre cultura din Bucureștiul fanariot (tema e abordată abia în volumul al treilea), dar chiar și așa propoziția mi-a spus multe. Hai să le luăm pe rând:

1. Teatrul este o formă de artă cunoscută în București în anul 1775. Era foarte probabil să fie așa, pentru că zona nu era ruptă de restul Europei și era în mod clar legată de Imperiul Otoman și de cultura greacă (prin fanarioți, dacă nu altfel). Totuși, e bună confirmarea; teatrul nu are un istoric neîntrerupt din Antichitate și până în prezent în toată Europa. În Anglia, de exemplu, este reinventat în perioada medievală. În plus, știți vreo piesă de teatru de dinainte de 1800?… Exact.

2. În 1775, se juca teatru la București. Aici probabilitatea era mai mică - teatrul e o artă care necesită un efort mare pentru un rezultat restrâns. Spre deosebire de literatură și pictură, care pot fi făcute de un singur om și pot fi recitite/revăzute oricând, teatrul e limitat în timp și în spectatori. În plus, are nevoie cel puțin de oameni și timp (pentru pregătire, repetiții), foarte probabil de costume și potențial de decoruri. E, deci, scump și greu accesibil din multe puncte de vedere.

3. Pentru că piesa e o comedie turcească, nu mi-e clar dacă românii scriau sau nu teatru. Prezența unor comedii turcești nu spune nici că românii scriau, nici că nu scriau. Nu e exclus să-și fi pus măcar problema, barem la nivel amator (întotdeauna găsești pe cineva care să fie interesat să creeze într-un domeniu, dacă l-a văzut). Dar exista ceva teatru românesc concret la momentul respectiv?

4. Nu știm nici dacă actorii erau români sau dacă erau străini veniți (temporar?) în București. Dacă veneau străini, cât de des veneau? Și pentru cine jucau? Pentru tot poporul sau doar pentru elite? (Presupunerea mea ar fi că dacă actorii erau străini, să joace pentru elite - ar fi necesară cunoașterea unei limbi străine; dar și dacă n-ar exista o problemă de limbă, tot ar trebui să-și scoată banii de la cineva, iar săracii nu au bani mulți și sigur nu de dat pe prostii.)

5. Oricare ar fi fost calitatea comediei turcești, a fost considerată suficientă pentru un ambasador rus (ceea ce poate fi corect sau poate domnul fanariot avea gusturi proaste, nu știm). Dacă românii scriau teatru, sunt șanse să fi fost fie de o calitate slabă, fie mai puțin prestigios decât cel străin (turcesc, în cazul de față).

6. Nu e complet exclus ca actorii să fi fost amatori, dar nu cred că e probabil; nimeni nu vrea să se facă de rușine în fața unui ambasador.

Din câteva indicii, îmi sar deci în ochi întrebări și ipoteze pe care poate că nu le-aș fi văzut acum câțiva ani, înainte să fi citit alte cărți care să-mi arate ce goluri pot exista.

Valul curent (și minorități)

Inițial voiam să închei postarea aici, dar mă gândesc la cât de tare se jeluiește cercetarea de altă dată. „De ce se vorbește atât de minorități?” „De ce nu se vorbește de istoria aia mare?” „De ce nu se fac cursuri de Shakespeare la facultățile de filologie?”

În primul rând, se vorbește de istoria aia mare. În al doilea rând, Shakespeare e un singur autor, deci rareori o să ai un „curs de Shakespeare” și mai des o să ai un curs cum am avut și eu, care acoperă perioade mai lungi de timp (și atunci te ocupi și de un Christopher Marlowe, de exemplu, nu rămâi cu impresia că Anglia a avut un singur dramaturg timp de secole). Opera lui Shakespeare e mai probabil să facă subiectul unui opțional sau al unui curs de masterat, pentru că e la un nivel de amănunt prea mare.

Și în al treilea rând, legat de minorități… Istoria e scrisă nu neapărat de învingători, ci de cei puternici (care, e drept, ajung mai mereu învingători). Ei aleg persoanele și evenimentele importante, ei aleg cum să povestească de ideile astea. Apoi, versiunea lor se tot repetă până se încetățenește și devine cea oficială.

O să vă dau un exemplu mult mai apropiat de noi.

Zilele trecute îl căutam pe internet pe fostul meu profesor de matematică din liceu, de care știam că a murit de mai bine de un deceniu. Așa am aflat că el și alți câțiva profesori au fost omagiați, iar numele lor au fost date unor laboratoare din vechea mea școală. S-au ținut discursuri. Fostul meu prof de mate a fost lăudat ca un profesor foarte bun, un om de suflet etc.

Eu am intrat în liceu fiind foarte bună la matematică, dar am ajuns repede să cobor mai spre medie. Când am avut nevoie de matematică în plus pentru o olimpiadă de fizică, diriginta m-a trimis pe capul unui alt profesor, de care se știa că preda mai bine (dar era bețiv și nu prea dădea pe la ore). Nu am fost nici singura care a făcut meditații la matematică înainte de Bac. În ce privește omul de suflet, ne trăgea de păr la ore (prietenește).

Cei care l-au lăudat ca profesor și om erau profesori și pe vremea când eram eu în școală; l-au cunoscut nu în clasă, ci în cancelarie. Au fost prietenii lui, nu cei cărora le-a predat, ci cei cu care probabil a ieșit la o țigară sau la un pahar. Felul în care eu l-am perceput e diferit de al lor, însă versiunea lor e cea oficială. E mai puțin corectă? Nu știu ce să zic; până la urmă, și ce am eu de zis, și ce au ei de zis e personal și subiectiv. Poate că nu există o versiune „corectă” de a-l consemna în istorie, dar cea care va rămâne va fi cel mai probabil cea a profesorilor. Peste 50 de ani, dacă-l caută cineva, va afla probabil că a fost un profesor excelent, iubit, și va regreta faptul că noii profesori nu sunt la fel.

…asta se întâmplă și al case mult mai mari. Cine vorbește? Există alte puncte de vedere? Când minoritățile își scriu istoria, ele nu o șterg pe cea oficială, dar pot să o nuanțeze. Li se oferă posibilitatea să vorbească și să-și expună experiența în loc să fie decretate din start nerelevante și neimportante.

Sursele foarte vechi nu au nicio problemă să fie foarte partizane. Problema obiectivității nu se pune. Mult mai recent, prin secolul 19, „obiectivitatea” era decisă de marile puteri, care veneau „științific” să-și demonstreze superioritatea în fața primitivilor. Erau neapărat obiectivi? Aș, nu, dar erau siguri că sunt.

Chiar și în cărțile din secolul 20 care abordează grupuri văzute ca „inferioare” am dat uneori de cercetători care-și priveau subiectul de sus: fanii Star Trek erau priviți ca un trib exotic, fanele de romane de dragoste ca un trib prostuț, iar astea sunt doar cele din secolul 20 cu care am avut eu contact.

Ce am citit mai recent, însă, încearcă să fie mai generos și să descrie idei și fenomene din perspectiva celor studiați. Cum e viața pentru creștinele din SUA care-și părăsesc Biserica? Cum e viața unei femei privite ca mistice într-o zonă urbană din SUA? Cercetările respective arată o bunăvoință, o dorință de a asculta și de a transmite lucrurile unui public mai larg în așa fel încât publicul să le poată vedea fără să treacă prin filtrul mândru al unui cercetător care se plasează sus și în afară față de grup.

Zona academică are tarele ei și uneori nu reușește să facă ce-și propune, sau să fie pe cât de obiectivă și-ar dori. Nu e o problemă de care să nu fie conștientă. Dar cel mai des ieșirile dubioase nu sunt de la cercetători care-și văd de treabă, ci de la cei din afara lumii academice care preiau idei doar ca să-și justifice scopurile proprii.

Ah, și bineînțeles, mai sunt și istericii interesați: cei care își clădesc o persoană publică cerând atenție prin faptul că „demască” sau „trag un semnal de alarmă”, dar care nu prea intră în profunzimi, ci spicuiesc ce le e convenabil.

Nu am o concluzie

Am avut una, cât mi-am făcut cafeaua de dimineață. Apoi am uitat-o. Așa că o s-o înlocuiesc cu alta.

Am citit multe și am învățat multe de-a lungul timpului. Apoi am uitat o mare parte din cele citite și învățate, pentru că am o memorie ca o sită. Chiar și așa, am luxul de a citi pentru plăcere, nu pentru examene, deci e-n regulă.

Însă pe lângă faptul că e distractiv, mă trezesc uneori știind câte un lucru fără să-mi mai amintesc de unde, sau că mi-am format niște deprinderi bunicele chiar dacă nu mai știu când.

Nu știu dacă aș recomanda cititul de cărți academice greoaie așa, la modul general. Nu toată lumea are aceleași pasiuni și n-are sens să ne chinuim cu lucruri care ne displac doar pentru că ar fi „bune” pentru noi (sunt atât de multe lucruri bune de făcut încât oricum nu o să le facem pe toate; e mai simplu, deci, să le alegem dintre ele pe cele plăcute). Pe de altă parte, îmi place că există lucruri pe care le putem face pur și simplu, pentru că vrem. Sunt acolo pentru oricine, fără stres. (E cea mai bună parte a faptului de a fi adult, dacă mă întrebați pe mine. Libertatea.) Vrei să mergi pe motocicletă? Cine te oprește. Vrei să pictezi, chiar dacă o faci prost? Fă-o. Vrei să citești filozofie, etnografie sau alte alea? Este privilegiul tău să o faci (și chiar și să îți displacă).