Limbile sunt în continuă schimbare, iar cuvintele își modifică sensul de-a lungul timpului. Nu prea ai ce face decât să te ții tare în șa, să te bucuri de unele neologisme, să fumegi și să spumegi împotriva unor tâmpenii și, în cele din urmă, să accepți.

Așa că, deși la muncă încerc să găsesc cuvântul potrivit la locul potrivit ca să sugereze sensul potrivit, în practica din afara muncii sunt foarte chill. Acasă și în privat vorbesc o romgleză perpetuă, schimbând limbile ca o bilingvă ce mă aflu, mutându-mă încoace și încolo în funcție de nuanța care-mi trebuie atunci. E vraiște. C’est la vie.

Astea fiind zise, cuvintele au sensuri și nuanțe. Dacă citesc ceva și spun că e o poveste, atunci mă refer cel mai des de ficțiune, pe care o alint un pic, prietenește (uneori, rar, vorbesc de povești în sensul cel mai propriu al cuvântului). Dacă îi spun text, probabil că sunt pe cale să fac o analiză. Dacă îi spun carte, aveam nevoie de un termen generic. Dacă îi spun roman, fără un modificator gen „SF” sau „de dragoste”, probabil îi fac o descriere cuiva cu care nu interacționez constant (apropiaților probabil că o să le spun că citesc o „poveste”, știu ei că de fapt citesc romane).

De-abia acum am simțit nevoia să-mi analizez propriul limbaj; de obicei doar folosesc cuvintele cum le folosesc, și asta e. Acum o fac, însă, pentru că mă tot lovesc de un cuvânt care-mi displace și a trebuit să explic de ce-mi displace atât de puternic: conținut.

„Conținut” e un cuvânt atât de specific internetului. Avem „creatori de conținut”. Avem înțelepciunea populară care ne spune „content is king” - conținutul e baza, cum ar veni. Conținut. Un cuvânt adaptabil și vag care poate însemna atât de multe: articole scrise, ficțiune, poze, desene, muzică, podcasturi, eseuri video, live streaming de jocuri. Conținutul este ce se produce și se consumă pe internet, bunul principal al lumii virtuale.

În zona de științe umaniste, echivalentul conținutului ar fi textul. La fel de generic și adaptabil, textul poate fi orice: articolele sunt texte, cărțile sunt texte, filmele sunt texte, simfoniile sunt texte, semnele de circulație sunt texte, clădirile sunt texte… „Textul” este orice lucru care poate fi interpretat și analizat; aș spune că, tocmai prin analiză, un lucru oarecare devine „text”. Dacă spun că, de exemplu, clădirea Modarom din Brașov e un „text”, nu înseamnă că am înnebunit și că îmi imaginez că e un concept scris sau inventat, ci că ea îmi transmite anumite informații și sensuri. Poate o să vorbesc de semnificația numelui, de moștenirea comunistă, de forma clădirii, de importanța ei ca punct de referință în oraș. Modaromul în sine este o clădire de beton, sticlă și ce-o mai fi. Nu este, prin natura sa, un text. Dar Modaromul devine un text prin faptul că eu mă uit la clădire și înțeleg anumite lucruri de acolo. Într-un fel, îl „citesc”, interpretând ceea ce văd.

Dacă textul e un cuvânt al sensurilor, interpretărilor și analizelor eterne (ce oboseală!), conținutul e un cuvânt care, în mod paradoxal, mută atenția de pe conținut pe o structură exterioară. În fond, nu poți avea conținut fără să ai ceva care să-l conțină. Hai să-i spunem acestui conținător container, deși am putea la fel de bine să-i spunem recipient, cutie, formă sau altfel, în funcție de preferințe.

De ce se creează conținut pe internet? Pentru a umple pagina, canalul, site-ul. Până la un punct, ideea are logică: containerul și conținutul se creează separat. Când faci un site și vrei să verifici dacă merge cum trebuie, poți scrie „Lorem ipsum” pe fiecare pagină și să rezolvi cu textele mai târziu. Alternativ, poți întâi să scrii o grămadă de articole și de-abia apoi să cauți o temă pentru blog. Sau poți să faci ca mine și să-ți schimbi complet tema blogului fără să te atingi de textul postărilor scrise deja.

Dar de la un punct încolo, utilizarea obsesivă a cuvântului „conținut” dezvăluie nu doar o circumstanță tehnologică, ci o atitudine. Conținutul a ieșit din sfera dezvoltării web și a ajuns în limbajul uzual. Ți se spune că vrei să ai conținut de calitate pentru a atrage utilizatori. Unde să-i atragi? Pe pagină/canal/site: succesul conținutului e de fapt măsurat în promovarea containerului, care devine adevăratul produs. Logica e cea de business. Nu-ți pasă cât de bune sunt articolele, ci ce reclamă poți vinde pe lângă ele. Calitatea e incidentală, nu principală.

Cuvintele contează, pentru că ne influențează percepțiile și raportările. Punem foarte mult preț pe ideea de citit cărți, de exemplu, așa că ne legăm mult de cei doi termeni - cel de parcurgere vizuală a textului și cel de volum - și ajungem să avem discuții gen „se pune că ai citit o carte dacă de fapt ai ascultat versiunea audio”? Unii ar spune că nu, Homer și alți scriitori care au „scris” în culturile orale probabil că ar zice că da. Se pune dacă citești povestiri SF pe site-uri în loc să le citești culese într-un volum? Se pune dacă citești postări ale specialiștilor în loc să le citești între două coperți? Și cumva, parcă nu mai stăm să ne întrebăm la ce anume „se pune” și să ne întrebăm care anume era scopul cititului cărților, de care suntem de acord cu toții că prinde bine.

Idem cu conținutul. Trebuie să prindă la public, trebuie să fie postat la orele potrivite pentru a prinde cititori, trebuie să vii cu ceva noi în mod regulat. E ceva care se consumă și se uită, fiind de cele mai multe ori perisabil, spre deosebire de container, care rămâne. Trebuie deci să aibă multe caracteristici care nu țin chiar de… conținutul conținutului, care e în ultimă instanță interschimbabil.

O carte are două coperți și niște foi scrise la mijloc. Avem aici 200 de pagini, găsiți-mi pe cineva care le poate umple cu ceva, cât să cumpere lumea volumul! Nu trebuie neapărat să-l citească pe tot.

Încep să urăsc cuvântul ăsta, conținut. Nu-mi place că e adoptat la scară atât de largă. E un semn al mercantilismului care se dezvoltă flămând, care prioritizează profitul înaintea sensului, victoria numerelor în fața experienței ca oameni. Sigur, lucrurile astea se întâmplau și mai demult, dar acum sunt mult mai pe față. Interesul pentru subiecte, plăcerea de a face lucruri, semnificația pe care o desprindem din lucrurile cu care interacționăm nu mai sunt prioritare pentru creartori, ci sunt doar căi către câștig.

A creat Michelangelo conținut pentru Capela Sixtină? A creat Mozart conținut pentru publicul de operă? A creat Homer conținut pentru ascultătorii de povești? Într-un fel, da. Dar în alt fel, o astfel de raportare parcă ratează esența a ce au făcut.

Merităm mai mult decât să fim priviți - sau mai rău, să ne privim - ca fiind în principal consumatori de conținut. E o perspectivă foarte limitată asupra experienței noastre ca oameni, chiar dacă surprinde un aspect al tehnologiei și al modului actual al folosirii internetului. E ca și cum ai fi atât de ocupat să discuți de interpretările Modaromului ca text încât ai uita că e, în cele din urmă, o clădire reală.