Chiar dacă nu sunt mereu la curent cu cele mai noi și interesante lucruri, de ceva timp încoace tot aud de seriale ca „Guardian” și „The Untamed” (2019), care se bazează pe romane chinezești de acțiune/aventură + dragoste.

„The Untamed” e pe Netflix și am început să mă uit la el, dar am o mică problemă cu distingerea fețelor, iar faptul că majoritatea personajelor sunt băieți frumușei, subțirei, cu părul lung și îmbrăcați la fel înseamnă că pot să disting doar câteva personaje (unul e principal, măcar). Dar acțiunea mi-a plăcut enorm. Are niște umor și o grămadă de nebunie. Nu cred că am văzut prea des statui posedate ale unor divinități, combătute cu arte marțiale și un pic de necromanție. Zic și io.

Deci ce poți face când nu reușești să urmărești serialele bazate pe cărți? Iei cărțile. După care începi să caști urechile pe net și să afli mai multe despre gen.

O istorie a danmei-ului

Nu știu foarte multe despre genul danmei, din păcate, dar bazele sunt ușor de aflat. Dacă vreți o poveste un pic mai pe larg, vă recomand acest episod din podcastul Fansplaining, în care i se ia interviu cuiva care își face doctoratul pe danmei. Podcastul în general e despre fandom și presupune o oarecare familiaritate cu fandomul media vestic, deci s-ar putea să nu fie extrem de accesibil celor care nu cunosc deloc subiectul; episodul are și o transcriere care-l face mai ușor de urmărit, mai ales că Liang Ge are un accent chinezesc pronunțat care nu știu cât de inteligibil e dacă nu poți urmări engleza ca pe propria limbă. (Începutul episodului e un răspuns la o scrisoare despre alt episod, se poate sări.)

Așa.

Danmei e un gen de dragoste, cu caracteristica specială că protagoniștii sunt amândoi bărbați. A apărut în anii ‘90, sub influența culturii japoneze, care avea un gen asemănător, BL („boys’ love”/„dragostea băieților”), care era mai degrabă reprezentat prin manga (benzi desenate) decât prin proză. BL apăruse în anii ‘70. Genurile astea sunt majoritar feminine, femeile formând atât majoritatea autoarelor, cât și majoritatea cititoarelor.

Din câte găsesc, traducerea pentru „danmei” ar fi ceva gen „răsfățare în frumusețe”/„dependență de frumusețe”, ceea ce nu spune totul, dar explică un pic abordarea subiectului. Băieți frumoși, care arată bine împreună (salut, actori subțirei, frumușei, tinerei, cu părul lung și haine elegante!).

Personal, prima oară când m-am ciocnit de un gen de dragoste homoerotic a fost în fandomul occidental (salut, Harry Potter și Lord of the Rings!), unde l-am găsit sub denumirea de slash. Etimologia vine probabil de la caracterul „/” pus între numele personajelor care formează cuplul: Harry/Draco.

Din câte am aflat, slash-ul s-a născut în anii ‘70 și probabil că odată cu Kirk/Spock, un cuplu pentru care s-au consumat râuri de cerneală atât din partea scriitoarelor de ficțiune, cât și din partea cercetătorilor în ale fandomului de mai târziu (episodul cu pon farr a avut probabil multe de-a face cu problema asta).

Evident, când am ajuns eu să citesc slash habar nu aveam de istoria lui și l-am luat ca atare - până când am intrat în fandomurile de manga și am avut surpriza să descopăr că modul în care descriau personajele din povestea de dragoste era diferit. Chiar dacă în perioada respectivă în ambele părți se purta tipicul, „Oh, nu sunt gay, doar mă atrage X”, în fandomurile orientale m-am ciocnit de împărțirea celor doi în roluri clare: un seme și un uke. Seme e cel care „atacă”, care are inițiativa, e mai agresiv și e neapărat deasupra în pat. Iar uke e cel care „primește”, e mai pasiv, mai drăguț fizic și mai rușinos.

Niciodată nu mi-a plăcut împărțirea asta pentru că mi se părea că seamănă prea mult cu cea pe sexe și că cineva trebuie neapărat să ia rolul cu trăsături „feminine”. Dar de gustibus. Târziu am aflat că împărțirea asta venea mai degrabă din ficțiune originală decât dintr-un fandom media de la ei.

Citind danmei, văd că împărțirea e încă pe acolo. De gustibus (…repetă ea, de parcă asta i-ar putea afecta în vreun fel gusturile proprii).

Problema genului danmei este însă originea chineză. Sau, mai exact, politicile Chinei. Într-o țară care din când în când se preface că nu e chiar dictatură și în care morala publică devine ocazional un subiect politic, un gen de dragoste explicit și homosexual nu e tocmai liber.

Danmei-ul a apărut în anii ‘90 tocmai pentru că atunci s-a deschis China către restul lumii și a căpătat acces la internet. A importat BL via Taiwan și în curând au început să apară și romanele danmei, mai mult pe sub mână decât oficial. Au devenit populare site-urile pe internet unde se scria danmei - din câte înțeleg, mai mult în foileton.

Și apoi… lucrurile s-au închis la loc în 2014. Pornografia a fost interzisă, scenele explicite au fost interzise, până și săruturile au fost șterse. Și, normal, interzicerile duc la condamnări. În cele din urmă, o autoare a fost condamnată la 10 ani de pușcărie. (Nu știu prea multe despre condamnări, dar asta a făcut vâlvă pe internet pentru că e chiar excesivă.)

În condițiile date, adaptările pentru televiziune vor fi cu niște băieți care sunt foarte buni prieteni și cam atât. Tot conținutul mai explicit e eliminat. Toate poveștile care există sunt și ele cenzurate și auto-cenzurate până la ambiguitate - rămân doar câteva site-uri din underground și niște copii vândute pe sub mână (sau de prin Taiwan, din câte aud).

Cam așa cu scrisul sub dictatură.

Danmei în anglosferă

Inițial, existau traduceri voluntare ale unor fani, puse pe internet pe gratis. Apoi, în 2021, editura Seven Seas Entertainment a început să traducă oficial seriile autoarei Mo Xiang Tong Xiu (MXTX), care au fost ecranizate. Sunt trei serii: „The Grandmaster of Demonic Cultivation” (a fost ecranizată live-action ca „The Untamed”, e pe Netflix); “Heaven Official’s Blessing” (are un serial de animație cu același nume, tot pe Netflix); și „The Scum Villain’s Self-Serving System" (am văzut că e o serie animată pe Youtube, am rămas neimpresionată).

Eu am dat de ele în format fizic într-o librărie anul trecut și am început să le cumpăr. Seriile sunt lunguțe, iar volumele apar o dată la câteva luni. „The Scum Villain’s Self-Serving System” e singura care a apărut în totalitate și în engleză și e singura pe care am citit-o, deci, cap-coadă.

Am văzut că recent a început să apară și una numită „The Husky and His White Cat Shizun” de Rou Bao Bu Chi Rou și că au în pregătire și alte serii, cum ar fi „Guardian” de Priest, de care aud numai lucruri bune.

Fiind publicate pentru un public din lumea liberă, nu sunt cenzurate.

Scum Villain!

„The Scum Villain’s Self-Serving System" a fost publicat inițial în foileton în 2014 pe site-ul JJWXC (Jìnjiāng Wénxuéchéng). Tradus la Seven Seas, are patru volume, din care primele trei sunt povestea propriu-zisă și ultimul e o colecție de povestiri bonus.

Recunosc: începutul m-a băgat în ceață. Nu-mi dau seama dacă e din cauza traducerii sau a stilului original, dar am avut probleme să-mi dau seama exact ce se întâmplă. Dar, după aceea, mi-a plăcut ce am citit.

Shen Yuan e un cititor modern de foiletoane publicate pe internet care e abonat la unul dintre cele mai populare romane: „Proud Immortal Demon Way”. Dar romanul e popular pentru că e actualizat cu viteză maximă și mereu se întâmplă ceva - nu pentru că e bun. Protagonistul romanului fictiv, Luo Binghe, e un băiat care e tratat groaznic în copilărie și abuzat de toată lumea în timp ce încearcă să-și dezvolte puterile marțiale (care sunt și un pic magice, în stil chinezesc). Dar când descoperă că are sânge de demon în vene și se aliază cu lumea demonică, devine extraordinar de puternic - se întoarce în lume, își strânge un harem imens și se răzbună sângeros pe toată lumea.

Shen Yuan citește tot romanul îngrozitor de lung până la capăt, criticându-l la fiecare pas și fiind foarte nervos că se abandonează multe fire narative și nimic nu are sens - iar la final (de supărare?) își dă duhul spunând „Autor idiot, roman idiot”.

Se trezește în lumea romanului, în pielea lui Shen Qingqiu… antagonistul care urmează să fie omorât în mod oribil de Luo Binghe. Maestrul abuziv care se dădea la toate fetele din grija lui. Shen Qingqiu, de care Shen Yuan urla pe forumuri că ar trebui castrat. Iar un sistem care seamănă cu o automatizare dintr-un joc îi spune ce are voie și ce n-are voie să facă. De exemplu, n-are voie să se comporte prea puternic în afara personalității originale a lui Shen Qingqiu. Noroc că mai e până să fie ucis, pentru că Luo Binghe e încă un învățăcel tânăr și naiv, deși un pic abuzat.

Scopul lui Shen Qingqiu e acum să facă pe dracu-n patru și să supraviețuiască unei sorți teribile. Știe aproximativ ce urmează să se întâmple în carte și are de gând să schimbe viitorul fix destul cât lucrurile să nu fie chiar pe cât de groaznice ar putea fi. Doar să-i permită sistemul.

Povestea e o comedie care-mi amintește puternic de crack, un subgen de fanfiction care se bazează pe cele mai absurde premise și pe care-l întâlneam des mai demult prin fandom (și de n-o fi murit, o mai fi trăit și astăzi, doar că nu-mi mai sare mie în ochi). În stil rapid, cu tot felul de întorsături de situație rapide, cu fire narative absurde și rezolvări meta, „Scum Villain” e clar o parodie? O ironie?… la adresa culturii scrisului pe internet și a neajunsurilor ei.

(Și e distractiv când îți vezi visul cu ochii de a ajunge într-un roman cu magie… doar ca să fii într-un roman care nu-ți place, într-un rol pe care-l urăști.)

Din păcate, tocmai ce mi-a plăcut inițial la roman (stilul vioi, rapid, glumeț) a ajuns să mi se pară un neajuns mai târziu. Dacă rămâi mereu la nivel vioi și superficial, e greu să-ți dezvolți personajele, pentru că nu poți da greutate scenelor.

Apoi, relația dintre Shen Qingqiu și Luo Binghe e scrisă în stilul seme/uke (mrrrgh -_-) și cumva nu prea m-a convins. Noroc că apare târziu, presupun - pentru că Shen Qingqiu nu se prinde că i-a căzut cu tronc învățăcelului nici să-l pici cu ceară. Altfel, Shen Qingqiu e frumos și pasiv ca o floricică, în timp ce Luo Binghe vine mereu să se țină scai de el și să se alinte copilărește, de nu mi-a fost niciodată clar dacă omul s-a maturizat cândva (mtreabaastanuipegustulmeu).

Pentru mine, lucrurile au luat o întorsătură tristă pe la finalul volumui trei și în volumul patru, când au început să apară scenele necenzurate. Deja nu eram convinsă de dinamica dintre Luo Binghe și Shen Qingqiu, iar acolo deja mi s-a rupt firul.

Deci, hai să vă povestesc. Scenele de sex din romane pot fi foarte semnificative - făcând abstracție de pornografie, dacă într-un mediu video trebuie să păcălești emoțiile spectatorilor cu muzică, lumină, tăieturi la montaj, culori și alte tehnici vizuale ca să sugerezi atmosfera și trăirile protagoniștilor, literatura poate fi mult mai directă pentru că îți oferă șansa de a vedea prin perspectiva personajului. Ți se pot descrie concomitent senzații fizice, trăiri și gânduri. Poți să știi nu doar că ceva e plăcut sau neplăcut, ci și de ce. Dacă un personaj ar prefera să încheie lucrurile acolo pentru că l-a enervat ceva, dar nu o face pentru că se simte prost față de celălalt din motive, nu trebuie s-o spună cu voce tare - îi auzi vocea interioară.

Treburile astea sunt valabile… dacă scrii bine scenele respective. Dacă nu stăpânești bine vocabularul și încurci organele anatomice între ele sau dacă nu știi cum funcționează corpul uman, ne ia naiba pe toți. E mai rău decât la materiale video, pentru că alea măcar vor fi fizic posibile, iar publicul nu va fi nevoit să arunce cu cartea de perete urlând din toți rărunchii că nu, stimabile, în clitoris nu se bagă nimic.

Mo Xiang Tong Xiu descrie sexualitatea… mediocru? Să zicem? Situațiile sunt, cu un plus de bunăvoință, aproape anatomic plauzibile; dar par foarte neplăcute. Poate e o problemă de traducere culturală. Sau poate că, din cauza cenzurii, scenele de genul ăsta sunt scrise alandala în general pentru că nu există o conversație mai largă despre realismul lor. Nu știu. În fine. Majoritatea scenelor care dau încadrarea seriei la grupa de vârstă 17+ sunt în volumul 4, ceea ce mă face să mă întreb dacă Mo Xiang Tong Xiu le-a scos/ar fi fost pregătită să le scoată pentru cenzurare.

Trecând peste aspectul ăsta, ce mi-a plăcut la povestirile bonus din volumul 4 e că le-au oferit ocazia unor alte personaje să iasă în evidență și să capete mai multă formă. Autorul romanului fictiv în lumea căruia se petrece majoritatea acțiunii e dezvoltat: nu e doar un autor idiot care a scris un roman idiot, ci e un tip care voia să scrie cu totul altceva și până la urmă a mers pe mâna fanilor, experimentând cu ce-i aducea cele mai multe clicuri și sacrificând lucruri la care ținea de dragul popularității. Aflăm de viața unui demon extrem de urât, dar care-i e extrem de devotat unui antagonist, și e o poveste înduioșătoare (mă rog, nu foarte, MXTX nu intră în profunzimi, după cum ziceam).

Literatura pe net

Nu pot să nu mă întreb cum va arăta literatura în câțiva ani. E clar că volumele tipărite nu vor dispărea prea curând, dar suntem deja într-o explozie a internetului și a scriitorilor care nu depind de edituri pentru a se face auziți. E drept, majoritatea nu se fac auziți departe, dar capacitatea de a ieși în fața lumii fără a trebui să treci printr-un filtru conservator nu poate să nu aibă efecte.

Nu neg importanța editorilor și a editurilor tradiționale, mai ales că scrisul e o aptitudine care se învață și nu orice poveste e în regulă așa cum o vede autorul în prima instanță. Pe de altă parte, capacitatea de a publica și de a intra în contact cu alți autori și alte povești la firul ierbii creează noi genuri și abordări. Avem deja autori care s-au ridicat întâi în internet și au ajuns apoi în mainstream. Pe măsură ce trece timpul, vor fi din ce în ce mai mulți.