Am citit un articol bun de pe blogul georgeisme despre munca în publicitate. Cam bănuiam că nu umblă câinii cu covrigi în coadă pe acolo, dar una e să crezi, alta e să-ți spună cineva cu subiect și predicat cum stă treaba.

Nu vreau să-i rezum articolul; mergeți și citiți-l. Vreau să povestesc de un subiect atât de tangențial încât aproape că nu se vede legătura.

Când eram pe la final de liceu, toată lumea mă bătea la cap cu veșnicele întrebări despre facultatea și meseria pe care urma să mi le aleg. Și aproape toată lumea avea o sugestie, în afară de maică-mea. Ea zicea că răspunsul trebuie să-l dau eu - și cam avea dreptate.

Taică-meu voia să mă fac programatoare, un vis la care n-a renunțat nici după ce am terminat facultatea (nu cea de informatică). Bunicul meu voia să mă fac farmacistă, ca bunică-mea. Cineva mi-a sugerat să merg la Drept, pentru că aveam capacitatea să argumentez și să mă documentez. Parcă bunică-mea zicea să mă fac doctoriță (era bine intenționată, dar deconectată de la realitatea abilităților mele). Iar maică-mea vitregă spunea că aș fi bună la marketing, pentru că am o grămadă de idei.

Și uite-așa am ajuns traducătoare.

Dar articolul despre marketing mi-a amintit de toată tevatura cu „Unde dă Roxana la facultate?” și m-a făcut să regândesc perioada aia dintr-o perspectivă mai adultă.

Pe lângă faptul că fiecare sfătuia în funcție de propriile înclinații și propria experiență, îmi dau seama acum că majoritatea adulților judecau problema în funcție de abilități și aproape deloc în funcție de personalitate. Cu alte cuvinte, ce aș fi putut teoretic să învăț ca materie, nu ce meserie ar fi fost în concordanță cu personalitatea subsemnatei.

Am auzit că omul în viață ajunge să iubească o meserie dacă o știe bine, pentru că dacă știi, atunci poți ușor să-ți vezi de treabă. Nu pot să nu mă gândesc că nu-i chiar așa. Poate că aptitudinile tale se potrivesc cu locul de muncă, dar psihic nu te potrivești tu cu locul ăla de muncă. Poate că ai idei și creativitate suficiente pentru marketing, dar te distrug programul de muncă, produsele groaznice și faptul că se revine mereu cu zeci de corecturi. Poate că ești doctor pentru că ți-a plăcut la nebunie anatomia și te pasionează bolile, dar ai un exces de empatie și întâlnirea constantă cu bolnavi te macină. Poate că ești avocat și te descurci superb cu partea de teorie, dar realitatea avocaturii și a sistemului de justiție te termină.

Vorbeam mai demult cu maică-mea (care e arhitectă, dar vorbește mai multe limbi decât mine și îmi mai traduce una-alta pe scurt) și i-am zis că ea ar fi o interpretă bună, dar o traducătoare slabă, în timp ce eu sunt o traducătoare bună, dar aș fi o interpretă slabă. S-a ofensat un pic și mi-a zis că a mai tradus câte ceva când a fost nevoie (ceea ce e adevărat), apoi m-a încurajat spunându-mi că aș putea să fiu interpretă, m-aș obișnui și așa mai departe. După care am mai discutat un pic și a început să vadă și ea lucrurile în termeni de ce poți face versus ce e-n regulă să faci.

Munca de traducător presupune nu doar că știi două limbi foarte bine, că le ai cu cuvintele și poți adapta registrul în funcție de necesități - ci și că te comporți ca un tipicar bătrân. E muncă de răbdare și șlefuială. Cauți terminologia, cauți sinonime, cauți definiții, verifici fiecare lucru în parte, reformulezi să sune bine și fluent, iei o pauză, apoi mai verifici o dată. După care cineva vine și verifică, se asigură că totul e-n regulă.

Munca de interpret presupune nu doar că știi două limbi foarte bine, că le ai cu cuvintele și poți adapta registrul în funcție de necesități - ci și că gândești repede, ești pe fază, îți vin răspunsuri rapid, nu te stresezi pentru mărunțișuri și nu cauți răspunsul perfect, ci pe cel suficient de bun în context. Ai sărit din „ăăă”-urile vorbitorului? E ok, publicul probabil nu e interesat de bâlbe. N-ai reprezentat exact nuanța pe care o dădea vorbitorul unei fraze? Eh, lasă, că nici el n-a gândit fiecare cuvânt cu mare atenție. Prima variantă e cea finală, pentru că tu traduci pe loc, în vorbire, ceea ce tocmai a zis altcineva.

Maică-mea are viteză de reacție, dar nu are răbdare pentru mărunțișuri. E omul care prinde din zbor nuanțe și sensuri și le reprezintă rapid. Eu nu am viteză de reacție, dar am insistență cât cuprinde. Sunt omul care stă să se uite care e situație înainte să înceapă și să verifice că sensul înțeles inițial e cel corect, chiar dacă are siguranță de 99% că ăla e. Ea se satură de proiecte la final și nu mai are chef de ultimele detalii; eu simt că fără să trec de trei ori prin proiect ceva nu-i în regulă.

Sunt sigură că și eu aș putea fi interpretă, dacă mi-aș bate capul foarte tare; sunt sigură că ea ar putea fi traducătoare, dacă ar fi necesar. Dar, din fericire, nu trebuie să facem lucrurile astea! Uneori întrebarea relevantă nu e „aș putea face cutare lucru dacă m-aș strădui foarte tare?”, ci „merită să fac lucrul respectiv?” sau chiar „mi-ar fi bine dacă aș face lucrul respectiv?”

Dar am deviat mult de la ce pornisem (nu că am fost vreodată foarte decisă să vorbesc pe subiect). În marketing par să fie probleme mult, mult mai mari decât nepotrivirea de caracter dintre marketeri și cerințele reale de la locul de muncă.

Probabil că în fiecare domeniu există un frecuș inutil, o suită de probleme mici și mari care nu e obligatoriu să existe, ba chiar ar fi mai bine fără ele, pentru că nu sunt intrinsece meseriei. Faptul că trebuie să trec prin mai multe dicționare ca să găsesc fix ce mă interesează e important și e un lucru cu care mă împac. Își are logica lui. Pe de altă parte, munca de traducător literar nu e obligatoriu să fie prost plătită, iar plata proastă nu ajută pe nimeni să-și facă treaba bine. Iar în unele cazuri parcă frecușul inutil ajunge la o culme a absurdului, pe care n-o poți rezolva ca individ nici cu toată bunăvoința din lume, pentru că e o problemă sistemică.

Cred că există un lucru comun însă între problema „domeniu frustrant” și cea „domeniu nepotrivit”, o idee care ar trebui să fie mai prezentă în spațiul public. Nu ești dator să faci un lucru doar pentru că ai putea să-l faci, chiar dacă ai putea să-l faci foarte bine. Nu-i datorezi nimănui să-ți freci nervii și să mori pe baricade doar pentru că ai capacitatea să dai randament. Nici măcar ție, potențialului tău și pasiunii tale.

Ar trebui să mai subliniem din când în când lipsa asta de obligativitate. În primul rând, ca să ne amintim că nu suntem sclavi ai unei meserii, oricât ne-ar plăcea s-o facem; iar în al doilea rând, ca să le reamintim șefilor că angajații nu sunt garantat la cheremul lor. Cei mai buni din domeniu pot nu doar să plece de la o firmă și să ajungă la alta într-un rol similar, într-un etern joc de-a scaunele muzicale, ci pot chiar să plece din domeniu cu totul, lăsând scaune goale pe care nu le mai pot umple cu oamenii buni de care au nevoie.

Se vorbește mult de „crearea locurilor de muncă”, dar relația angajat-angajator e până la urmă reciprocă și fiecare ar trebui să aibă de câștigat din ea. Angajatul face o treabă și câștigă bani, dar angajatorul câștigă o treabă făcută și dă un ban. Cine are un dram de viziune ar trebui să vadă chestia asta; dar nu mulți au, se pare.