O lansare narcoleptică pentru „Neuroleptic”
Într-o zi nu foarte senină de 31 mai 2023, eu și Dorin Lazăr ne-am dus la o lansare de carte la librăria Humanitas din Brașov. Văzuserăm un anunț cum că s-ar face o lansare pentru „Neuroleptic” de Dorian Dron, iar titlul nu a fost suficient cât să ne convingă să ocolim evenimentul. Eu eram convinsă că lansarea va fi narcoleptică. De Dorin nu știu exact de ce era convins, pentru că nu l-am întrebat.
La ora 6 fără ceva ne-am croit drum în camera înghesuită a librăriei unde se țin lansările, cu scaune puse printre rafturile de cărți. Am dat un „Bună ziua” și ne-am găsit scaune.
Cum să vă descriu atmosfera de la lansările la care am mai fost în Brașov? Te duci acolo și simți că ești într-un grup de prieteni. Pentru că într-adevăr ești. Toată lumea se știe cu toată lumea, în afară de tine, care ești pe dinafară - de unde deduci că există un public fidel al acestui gen de evenimente. Și te gândești că, poate, dacă oamenii tot vin și vin, o să fie mișto.
Lansarea avea trei vorbitori: pe Dorian Dron însuși ca autor, pe Mihail Vakulovski (autorul unor cărți cu nume ca „Tata mă citește și după moarte”) și pe Alexandru Lamba (autorul unor cărți ca „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte”, pe care la un moment dat puteai s-o comanzi la mega-reducere de pe eMag și îți venea în locul ei „România pitorească” a lui Alexandru Vlahuță).
La 6 a început prezentarea. Vakulovski s-a lansat într-o glumă pentru prieteni, apoi într-o amintire despre cum cei de la cenaclu l-au cunoscut pe autor acum un timp foarte îndelungat la Rockstadt (local din Brașov, cunoscut ca loc unde se țin concerte rock) unde era un eveniment ținut pentru o strângere de fonduri și unde au venit, știți voi, cutare și xulescu, xulescu avea poeziile alea pe care nu le publicase încă deci erau în premieră și-…
Uite ce-i. N-are rost. Ideea e că evenimentul era public, dar publicul era privat; la lansările de carte din Brașov se pare că vin mereu aceiași oameni care se știu de ani de zile, deci te simți ca într-un cerc de prieteni pentru că ei sunt prieteni. Tu, prietene, ești a cincea roată la căruță, ești copilul colegei de cameră a verișorului de-al doilea. Așa că aștepți să se ajungă și la carte și până atunci dai un mesaj grupului de prieteni privați ai tăi ca să-i anunți că în viața ta se petrece un eveniment inedit căruia o să-i faci live blogging.
După ce s-a încheiat rememorarea vieții de tânăr artist a autorului, Vakulovski a recomandat alte câteva cărți (printre care și „Șapte virtuți…” a lui Lamba, din care a zis că mai are câteva exemplare prin librărie; am privit cu suspiciune exemplarul pe care l-a ridicat, așteptându-mă să se transforme iar în Vlahuță). Și în sfârșit am intrat în pâine!
Primul lucru pe care-l afli despre carte e că e un roman de dragoste și că e o carte care are un protagonist. Legat de prima afirmație, am avut suspiciunile mele; a doua m-a blocat un pic, poate pentru că așteptam un adjectiv după „protagonist”. În fine, presupun că putea să aibă mai mulți. E și un thriller.
Apoi, Vakulovski ne-a spus că începe greu, primele 70 de pagini sunt despre copilărie și puteau să fie în mare parte scurtate. Și apoi ne-a spus că aflăm de-abia la pagina 30 cum îl cheamă pe protagonist, la pagina 40 că vorbește cu un psiholog, la pagina 50 că e într-un sanatoriu… (Numerele paginilor probabil diferă; Vakulovski le avea notate pe foaie, dar eu nu mi le-am notat.)
M-am uitat îndelung spre Dorian Dron în timp ce Vakulovski ne făcea rezumatul cu referință către numărul paginii. E un om foarte calm, Dron. De treabă. Îndelung răbdător. Dacă eram în locul lui, să fie lansarea mea de carte și să înceapă omul chemat să prezinte cartea să spună că trebuia să tai din început… păi cred că-l strângeam de gât. Cred că-l tăiam bucățele. Cred că-l îngropam sub tufele de trandafiri. Iar apoi cu rezumatul cărții, reușind să facă toată cartea să pară o pierdere de vreme? Uuuuf. Răbdător om, Dron.
Spre lauda lui, Alexandru Lamba a intervenit la un moment dat să sugereze că poate e un mod nepotrivit de a promova pe cineva. (Pentru că e.) După care l-a prezentat pe autor și i-a făcut o scurtă biografie, în timp ce Vakulovski spunea că nu e necesar, pentru că toți îl știm.
Cam atunci am început să am impresia că sunt la un cenaclu și că nimeni, absolut nimeni, nu se aștepta să fie și oameni noi acolo. E ciudat să ai un cenaclu cu public care să fie și lansare, dar pe de altă parte, poate că noi eram ciudații pentru că am mers la un eveniment anunțat. (Poate că ar fi trebuit să numesc postarea asta „Cronica unui eveniment anunțat”.)
Apoi s-a început discuția despre cât de tare seamănă viața personajului cu cea a autorului. „Cine-l știe pe Dorian, recunoaște…” Uite, fraților, de-asta scriu eu fantasy și SF. Am și idei de povești realiste, dar dacă le pun fără magie pe net, încep oamenii să citească în ele ca în zațul de la cafea, ca în frunzele de ceai, ca-n lună și-n stele. Textul e realitate criptată, așa că trebuie decriptată, ăsta e scopul lui. (Amu’, nu știu alții cum sunt, dar eu când vreau să scriu autobiografic, scriu naibii autobiografic.)
Evident, lucrurile devin foarte spinoase când decriptezi cu biografia omului în față. Pentru că personajul spune la un moment dat că poate fi cunoscut doar prin ceea ce scrie în jurnal pentru că ficțiunea pe care o scrie falsifică (sau ceva de genul ăsta), lucrul e privit de parcă Dorian Dron ar fi spus-o. Dar pe ascuns, așa. Punându-și masca personajului Andrei.
Normal, treaba asta nu are cum să nu ducă la întrebări invazive sau dubioase. Cineva îl întreabă pe autor, „Pentru tine ca cititor, cât contează ca scriitorul să fie un om bun?” Eu am avut flashbackuri legate de JK Rowling și de toți cântăreții, actorii șamd. acuzați de nasoale, iar Dorian Dron s-a blocat un pic. „Și oamenii răi pot scrie bine…”
Acum nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva întrebarea are paișpe mii de niveluri de meta-subtilitate, și de fapt întrebarea e despre cât de important e pentru Dorian Dron să fie el însuși un om bun și cât de tare se regăsește în alți autori care scriu și deci pe care-i oglindește prin pasiunea scrisului. Sau ceva de genul ăsta.
Când am început să mă întreb dacă totul e prea reflectorizanto-intelectual, cineva a atras atenția asupra numelor din carte, care sunt profund semnificative, de exemplu Sofia care înseamnă înțelepciune, Ira care înseamnă ură și tot așa. Sinceră să fiu, bravo celor care observă, eu de obicei trec cu vederea numele. Da, da, știu, autorii se folosesc de ele ca să spună ceva despre personaje, dar de fiecare dată când fac eu analiză pe nume se dovedește că fix atunci nu trebuia. (Uite ce-i, nu spun că am analizat nume reale crezând că sunt pseudonime, dar cam asta s-a întâmplat.)
Din fericire, la un moment dat a început să vorbească mai mult și Alexandru Lamba și să conducă discuția pe alt făgaș, așa că s-a trecut la lucruri concrete (nu doar punctuale). Am aflat că „Neuroleptic” e un roman despre un tip care are traume din copilărie, peste care se adaugă și alte traume. A avut câteva relații eșuate, dintre care nu toate sunt neapărat cu persoane reale. Are gânduri de suicid și diverse viziuni.
Din discuție, mi s-a părut până la urmă mai puțin un roman de dragoste sau thriller - sigur, pare să conțină povești romantice, dar prea puțin care să atragă pe cineva care ar vrea să citească Nora Roberts. (Zic un nume pe care să-l știți, nici eu nu aș vrea să citesc Nora Roberts, prefer Jordan L. Hawk, Joy Demorra, K.J. Charles.) Nu pare nici thriller, pentru că nu sună ca un roman cu multă acțiune și care să te țină cu sufletul la gură.
Pare mai degrabă ceea ce intră în zona a ceea ce eu numesc contemporan mizerabilist, deși văd că această descriere mi-e proprie. Ce numesc eu contemporan mizerabilist se distinge prin:
- o poveste „de viață”, „realistă”;
- un personaj care trăiește o viață grea în detaliile ei mărunte și neplăcute;
- un sentiment de alienare față de ceilalți;
- lipsa unui fir narativ puternic;
- contemplarea existenței umane (mereu neplăcute);
- faptul că vrea să te facă „să te gândești”.
Exemple: „O experiență personală” de Ōe Kenzaburō (personajului i se naște un copil cu malformație pe care vrea să-l omoare; bea și vomită și face sex toată cartea); „The Backstreets. A Novel From Xinjiang” de Perhat Tursun (ficțiune bazată pe experiențele unui uigur în Xinjiang); „Lizoanca la 11 ani” de Doina Ruști (tot satul violează o fată de 11 ani și apoi dă vina pe ea că le-a dat sifilis).
Genul de roman pe care-l citesc doar din greșeală, sincer.
Dar Dorin a vrut să clarifice problema și a pus întrebarea, „Pentru cine ai scris romanul? Care e publicul-țintă?”
Dorian Dron a răspuns că romanul nu are un public anume. El poate fi citit de oricine, unii îl vor înțelege mai superficial, alții îl vor înțelege mai profund.
„Da, dar cui îi e intenționat? Publicului urban? Nostalgicilor - pentru că se zicea ceva mai devreme de cum derulam casetele cu creionul. E young adult?”
„Nu, nu e young adult. Nu are un public aparte. E destinat tuturor.”
Noroc cu Alexandru Lamba, care a prins din zbor ideea lui Dorin.
„E un roman pentru cei care au răbdare și încredere în autor, pentru că e lent,” a spus, „și trebuie să nu te oprești la pagina 120 pentru că-ți zici că nu pricepi.”
„Dar nu e doar pentru o nișă!” a repetat autorul. „Nu cred că trebuie să cenzurăm ce citesc oamenii.”
Mi s-a părut foarte clar că Dorian Dron nu vrea să-și alieneze publicul (corect, i-l alienase Vakulovski deja), așa că am zis să pun problema altfel. Să-i dau o șansă să se exprime, să se vândă, să mă convingă. Mi-e foarte greu să pun întrebări în public, dar am făcut o excepție de la muțenia-mi obișnuită.
„Ce-ți place ție cel mai mult la cartea asta?”
„Că a fost publicată!”
Râsete. Ok, drept e că eu i-am ridicat-o la fileu.
„Bun,” zic eu. „Ce-ți place cel mai mult la povestea pe care ai scris-o?”
Pune-mi mie întrebarea asta și o să mă lansez într-o tiradă lungă despre ce-mi place la poveștile mele. Gândindu-mă la ce am scris cel mai recent, îmi plac la nebunie personajele, și cu cât le scriu mai mult, cu atât îmi plac mai mult. Nu pentru că sunt perfecte, ci pentru că nu sunt, ceea ce le face al naibii de distractiv de scris, mai ales când au momente blonde, când interpretează chestii aiurea, când vin cu tâmpenii, când au momente bruște de inteligență. Îmi place să vin să creez o întreeeeaagă logică a unui eveniment dintr-o perspectivă și pe urmă să vin din alta și să zic „lol, dar greșea”. Alteori îmi place să scriu dialoguri, să am oameni care-și dau replici și trec din nebunie în nebunie. Sau îmi place să descriu o trăire interioară care-…
„Îmi place, cred, că nu contează nimic,” a zis Dorian Dron.
Am rămas ca semnele de staționare din fața porților: interzisă.
„Nu contează nimic, dar cumva rămâi cu ceva…”
„Ah, cred că-ți faci o defavoare,” a intervenit Alexandru Lamba. „N-aș zice că nu contează nimic. Contează, totuși.”
Apoi a intervenit Vakulovski și a ținut o prelegere despre cum filologia l-a adus pe Dorian Dron în starea în care e (nu, o zicea în sensul bun, serios) și că de aceea scrie atât de bine, atât de grozav, că ceea ce el ar fi scurtat în primele 70 de pagini iată că Dorian Dron a putut scrie pe lung și atât de bine (DAR O ZICEA ÎN SENSUL BUN, ZĂU!).
Ca filoloagă, m-am simțit cam ca atunci când îmi zice cineva că toți cei care termină filologia se angajează la McDonald’s, doar că cumva un pic mai murdară.
În afară de sentimentul acesta dubios, iată cu ce am rămas de la această lansare:
-
Nu vrei să vorbească Vakulovski la lansarea ta.
-
„Neuroleptic” e o carte care s-ar putea să nu fie rea, dacă vrei să citești ceva contemplativ, psihologic, cu boli mentale și traumă și iubiri eșuate. (Adică nu eu, pentru că vreau să omor protagoniștii cu mâna mea.)
-
Alexandru Lamba are habar cu ce se mănâncă lansările și vânzările de carte.
-
Merită să participi la o lansare, mai ales alături de cel puțin un prieten, pentru că ai ce povesti după.