Uneori simt dorința să citesc poezie, deși nu pot să spun că-mi place. Nu pot să spun nici că o înțeleg prea tare, cu excepția poemelor epice pe care nu le mai scrie aproape nimeni în ziua de azi. Deci, deseori, ideile mele despre ce citesc vor fi foarte diferite de interpretările altora.

Iată-mă deci cu „Sînt alta” de Svetlana Cârstean. Un volum publicat în 2020 de o autoare pe care am mai citit-o și înainte și de care sunt vag conștientă că e cunoscută. Mi-ar plăcea la nebunie să știu tirajele volumelor de poezie din România, pentru că „Sînt alta” are 676 de rating-uri și 101 recenzii pe Goodreads, iar printre cele pe care le recomandă site-ul pe aceeași pagină văd cel puțin un alt volum recent și mai popular. Comparativ, majoritatea cărților lui Pleșu o duc mai rău.

Dar n-o să aflu nimic despre tiraje. Succesul (sau lipsa lui) sunt secretele industriei.

Primul lucru care mi-a atras atenția la volum a fost titlul, „Sînt alta”. Scris cu „î” în loc de „â”, m-a dus întâi cu gândul la comunism - și la diferența dintre lumea noastră de acum și cea de atunci. Pe urmă însă m-am dus să caut prin bibliotecă. În volumul ei mai vechi, „Trado” (2016), am găsit â-uri - dar în ediția mea recentă a „Florii de menghină” (2008, ediția mea e 2021) am găsit „î” în interiorul cuvintelor. Deci, comunism sau necomunism? Preferințe ortografice generale sau intenție? (Analizez ce nu se cerea analizat? Probabil.)

Volumul începe cu un motto (netradus) de Marguerite Duras, „Dans le livre que je n’ai pas écrit, il n’y avait que toi”. Franceza mea e de baltă, așa că am căutat să văd dacă am înțeles-o bine. „În cartea pe care n-am scris-o, nu exiști decât tu”. (N-o înțelesesem bine, varianta mea era: „În cartea pe care n-am scris-o, nu apari deloc tu”. Et voila, de-asta nu traduc din franceză.)

Apoi intrăm în pâine: poezii în stilul celor la care am învățat să mă aștept de la autorii contemporani, fără titluri, fără formă fixă, fără rimă, fără alt ritm decât cel al gândurilor.

„Una e să vezi pescarii de la distanță
și alta e să te apropii de ei
și alta e să te alunge din preajma lor
și alta e să-nceapă ploaia
și alta e să vezi năvoadele pline de apă
și nu de pești.”

Îmi place acel „să-nceapă ploaia”. E un pivot: e și un mod de alungare (de către natură, nu de către pescari), dar și ceva care ar putea umple năvoadele de apă, atârnând pe marginea bărcilor.

E greu de zis dacă într-adevăr sunt variante alternative, sau dacă e o succesiune într-o singură poveste. Dacă e o serie de lumi paralele sau o trecere de la atmosferă la atmosferă pe măsură ce trece timpul. Dar a doua strofă e mai clară: sunt alternative. Poți să-i strigi pe nume, poți să nu-i cunoști deloc. Și ajungem la final:

„În fiecare dimineață
cobori muntele ca să ajungi la mare
În fiecare dimineață
pescarii sunt mereu alții
și niciodată nu știi dacă sunt rude între ei.”

În conjuncție cu titlul, o să presupun că pescarii sunt fațetele diferite ale eu-lui poetic. Ea e o multitudine, seamănă în aparență, dar e mereu diferită. E greu să-ți dai seama de legăturile dintre fațete, dacă nu le cunoști profund (dar ești mereu străin, deci nu le vei cunoaște).

Cu un nou motto după versurile pescărești, de data asta din „Alice în Țara Minunilor”, trecem mai departe.

„nu sunt pregătită să mă despart de nimeni
am o noțiune inflexibilă despre apropiere
corpul meu stă înclinat în direcția din care vii tu”

Ah. Oare am de-a face cu o carte de despărțire (romantică)? Așa cum avem cântece de despărțire, să fie și un volum de poezii la fel. O iubire care atârnă greu, o zbatere între a vrea persoana înapoi și a o alunga. O explicație care poate fi și un atac: „sînt alta”.

Pescuitul îmi sună acum ca vechea metaforă pentru căutat o relație. Atunci, acel „tu” care urmărește pescarii nu ar fi un „tu” general, ar fi un „tu” cât se poate de personal. „Tu” de care s-a despărțit privește și nu înțelege, trece pe lângă, dă binețe. Vede năvodul gol și nu e clar dacă prada e ratată sau nedorită.

Mă-ntreb dacă există într-adevăr un mod „corect” de a citi poezie. Dacă există sensuri pe care toți le văd (sau aproape toți, acel „aproape” excluzându-mă), sau dacă mulți doar se prefac că văd aceleași sensuri, copiindu-se unii pe alții.Poezia (contemporană) mi se pare la fel ca secvențele de poze artistice: există o poveste și vezi instantanee clare, dar imaginația proprie e cea care le unește. Interpretarea comună ține de o imaginație comună.

Continui să citesc, iar cuvintele curg într-o constatare a schimbării. Ea caută, ea visează, ea dorește, ea nu găsește.

„aici unde se sfîrșește trenul începe ce lași în spate
și ce lași în spate are o viață separată

există o naivitate a textului care te trădează
și naivitatea asta îți ia mințile”

Poate e vorba de o despărțire de vechiul sine, de un eu alternativ care e abandonat și crește singur ca o clonă fictivă. Dar îmi place mai mult să-mi imaginez un tren real și o persoană reală. Trenul iese din gară: în urma lui începe o viață fără persoana din tren.

Naivitatea asta care ia mințile îmi ia mințile. E teama cuiva care-și pune sentimentele pe hârtie și i se par absurd de banale, în comparație cu ce simte? Sau e o naivitate transparentă, deci trădătoare? Metafore care acoperă o trăire brută cu cea mai subțire pânză de eleganță? Sau acel sentiment înnebunitor când scrii și scrii și ai impresia că ai scris cu prune în gură, că fiecare cuvânt e un bolovan sau un clovn?

Sau poate nu e naivitatea ei, e naivitatea acelui tu. O scrisoare absurd de naivă, care poate ar fi schimbat cursul lucrurilor dacă ar fi găsit cuvintele potrivite.

„a cui ești?
aici e nevoie de un răspuns mai lung
a woman bleeding on a plane
e toamnă
ea acum zboară
ea zboară toamna

și gustul de ardei copți
se amestecă în gura mea
în spatele limbii
pe toată suprafața ei
această limbă pe care tu mîine
o vei căuta cu disperare
numai ca să o smulgi
să nu mai vorbească să nu mai scrie”

Încerc, aproape cu succes, să mă gândesc exclusiv la un sânge metaforic (spre deosebire de cel concret care apare periodic și care nu are a face). O femeie rănită. Cine e? Ea însăși, sau persoana de care aparține? E autoreflexie, privind spre sine, întrebându-se a cui e și ajungând să se gândească la cine e? Sau știe foarte clar a cui e - a acestei femei pe care o ascunde în ambiguitate?

Gustul de ardei copți în spatele limbii, pe toată suprafața ei - ah, limba română. O fi suprafața limbii? Sau o fi suprafața femeii? Aș înclina spre suprafața limbii, dar îmi doresc profund să fie suprafața femeii. Ce ai făcut, cu cine ai fost, a cui ești - a mea, sau a ei?

(Trebuie să fie straniu pentru poeți să vadă sensuri pe care nu le-au intenționat scoase din text și îmbrâncite în viața reală ca niște monștri deformați. Și la proză ai astfel de ghinioane, dar proza fiind mai puțin aluzivă ai mai puține.)

(Nu fac confuzia între ce citesc eu și ce a vrut să spună Svetlana Cârstean.)

(Nu-mi fac iluzii că aș ști ce a vrut să spună Svetlana Cârstean.)

„nu e minciună ceea ce sînt
nu e minciună că sînt
dar nici adevărul nu mai are atîta importanță ca altădată”

Îmi plac versurile. Aproape o nepăsare, o vorbă aruncată, un dat din umeri. Dar sensul e obscur: ce e nu e o minciună, dar ce este? Să fie doar o afirmație generală? Sau să fie mai punctuală? E o persoană vulnerabilă și rănită? O persoană neînțeleasă? O persoană care, conform interpretării mele de mai sus, rănește? (Un gând răzleț îmi spune: dacă persoana cealaltă e o femeie, nu e o minciună ce este, nu e o minciună că este, dar nici nu mai e ilegal din 2001 în România, deci adevărul nu mai are atâta importanță ca altădată.)

„și stăm online amândoi
fără corp
fără voce
nu spunem nimic
nu scriem nimic
ca doi morți”

Blânda dezamăgire a acelui „tu” care e acum un el. Apreciasem ambiguitatea lui de până acum.

Și totuși, întorcându-mă la versurile de dinainte: dacă ai un set de imagini pe fugă, există un mod corect și un mod greșit de a le citi? Suntem datori să fim arheologi ai sensului inițial, descoperind ce a vrut să spună autorul? Sunt mai degrabă de părerea că interpretarea o are fiecare în parte. Dar chiar și-așa, oare există interpretări pe care ni le interzicem, gânduri pe care le prindem din fașă și le omorâm, pentru că ele contravin bunei cuviințe?

(Poate că relația între un autor viu și un public viu e duală: autorul încă influențează interpretarea, dar și interpretarea poate influența autorul. Nu mi-aș dori ca Svetlana Cârstean să citească ce am scris, iar eu să greșesc, iar în alte ocazii să caute și să omoare de la rădăcină orice posibilitate de interpretare ca a mea.)

Dau de un nou motto în franceză, care pare să fie un joc de cuvinte, dar cuvintele îmi scapă. L-aș căuta, dar fără accente pe tastatură mi-e că sensul găsit va fi altul.

„Sînt în pericol
să nu mai iubesc pe nimeni altcineva
și asta fără să urăsc pe nimeni altcineva în loc

…

Sînt în pericol
să nu mai pot rosti soare ca altădată
și chiar dacă l-aș rosti să fie dintr-odată femeie
și nu bărbat”

Probabil e vorba de particularitățile limbilor. Svetlana Cârstean, după cum ziceam, privește traducerea mai poetic decât mine, dacă mă iau după faptul că „Trado” există. Pot să văd limba aici ca pe o comunicare și suprapunere cu celălalt, ca o venire în spațiul lui propriu. Soarele, atât de important, își schimbă conotația culturală și imaginea mentală în funcție de limba în care îl gândești, de contextul în care e privit de alții.

Și totuși, ambiguitatea. De ce soarele? De ce nu munții, de ce nu cărțile, de ce nu vântul sau munții? Gândindu-mă la versurile de început, la acea despărțire care-i vine atât de greu, la sta înclinată „în direcția din care vii tu”, îmi vine în minte floarea soarelui, întorcându-se etern spre soare. „Dacă l-aș rosti să fie dintr-odată femeie și nu bărbat”.

Dar sorii apun și-n poezie și trecem spre versuri despre război. Am o zvâcnire la gândul Ucrainei și trebuie să văd negru pe alb scris „Tel Aviv” ca să-mi reamintesc că războiul lor Ucrainei e mai nou decât poeziile astea. (Cel puțin în încarnarea actuală.) Războiul acesta e unul din Orientul Mijlociu.

„El spune fără război nu exist. Nu-mi poți cere să nu exist.”

Cumva, nu empatizez cu secțiunea asta, cu războiul ei literal niciodată imediat, ci mereu plutind amenințător, rece și distant - atât de distant încât uneori se pierde. Războiul metaforic e personal și apropiat. Ceva mi se pare superficial, ca o temă folosită pentru că e la îndemână, nu pentru că paralela ar avea foarte multe de zis.

Sau poate că sunt plictisită până în măduva oaselor de ideea unei relații etern conflictuale și de indivizii care nu pot trăi fără așa ceva. „Fără război nu exist” - atunci odihnească-se în ceartă.

„sus e cerul
jos ținta
copii veseli în pauza mare
undeva într-o școală din Liban
pilotul nu-i vede niciodată în detaliu
există atâtea detalii de remarcat la un om viu”

O imagine interesantă, dar cumva parcă nu mă convinge în contextul relației cu el.

Cu două motto-uri, unul în engleză, unul în franceză, cartea se despică într-o nouă parte. Aștept noua temă și nu sunt dezamăgită să văd că e dublă: patrie și mamă.

„Sînt distopia ei cea mai îndepărtată.
Sînt distopia aflată la cea mai mare distanță de corpul ei.

O iubire într-un frigider uriaș care ocupă tot spațiul.”

Nu suntem toți distopia îndepărtată a României comuniste? O iubire de țară pusă la păstrare, până s-a putut manifesta în condițiile în care patria veche s-a transformat.

Dar versurile sunt totuși declarativ despre mamă, nu despre patrie. Despre o mamă probabil ideală, cu care se vorbește în „folclor”. Îmi place ideea de a fi ceea ce mama nu ar putea înțelege, un coșmar pentru înaintași prin simpla existență. (Și iar mă paște gândul acelei potențiale femei din prima parte, a acelui soare feminin.)

Mama e purtată peste tot, în cele mai mărunte gesturi, în toate aspectele vieții. Și totuși…

„Nu am milă de mama mea
nu am milă de cea care doarme pe stradă acum cînd e ger
nu am milă de pasărea moartă din care mănînc
și nu am milă de roșia de plastic pe care o tai în două jumătăți”

Ființa mamei e pierdută, rămâne doar ce s-a putut extrage din ea. Mama mitică, patria mitică, trecutul mitic. Lucrurile rămân în urmă și ce e în prezent își extrage seva din ele. Lucrurile se schimbă, sunt altele decât în trecut, sunt altele decât cele care au fost.

„cînd toți cei care au avut putere asupra ta
nu mai au
s-ar putea să te simți un pic singur
dar trece”

Un stil intim, versuri bine scrise, citibile și poate chiar citabile - dar nu vor fi citate de mine mai mult decât au fost deja. Pentru mine e o carte bună de citit o clipă, iar apoi lăsat să se piardă în uitare undeva pe un raft. Nu e necesar ca tot ce e bun să fie cu noi pentru totdeauna.