La nivel de concept, nu avea ce să nu-mi placă la „Solomonarul” lui Florin Chirculescu: o poveste despre un Eminescu care și-a înscenat moartea și a fugit în America de Sud, un solomonar plimbător în timp care face pe poștașul între vremea poetului și vremea noastră, universuri paralele care se modifică puțin câte puțin atunci când ți-e lumea mai dragă, un mister cu un caiet pierdut, politică, războaie istorice, un personaj contemporan vânat ca să fie băgat la zdup, o ziaristă care ar face orice pentru a ajunge la povestea esențială… Ce altceva să-mi mai doresc? Mai ales că pe Chirculescu îl știu din „Greva păcătoșilor”, un roman în care a demonstrat că poate scrie chiar bine.

Din păcate, n-a fost să fie. Stilul lui Chirculescu din „Solomonarul” este… ei bine, cu ce să-l compar? Cum să-l explic? Experiența de a-l citi e ca și cum ai fi auzit de concertul aniversar Mary Poppins de la BBC când tot publicul a cântat împreună și a fost magic, așa că te apucă un dor extraordinar de muzică clasică (ceea ce nu ți se întâmplă prea des) și-ți iei bilet la un concert de la Ateneu. E la Beethoven, dar e în regulă, e tot muzică clasică - doar că atunci când te așezi descoperi că orchestra e compusă doar din violonceliști, iar fiecare violoncel are o singură coardă (restul au fost scoase intenționat). Se cântă o versiune experimentală a Simfoniei a Treia. Prin public, câțiva critici sunt în extaz, pentru că recunosc trimiterile la fiecare instrument din versiunea originală și își pierd mințile pentru că ce se întâmplă e genial. Dar tu nu ești un critic. Tu ești cineva care știe Simfonia a Noua și Sonata Lunii și, dacă te gândești foarte bine, parcă știi și care e Simfonia a Cincea. Așa că stai și asculți și auzi plinc-plinc, vuu-vuu și seamănă a muzică, imită bine alte instrumente în ciuda corzii unice. E interesant. Ai putea asculta cinci minute din așa ceva, poate. Dar cumva concertul ăsta durează o oră și jumătate.

Așa e să citești „Solomonarul”, o carte experimentală de 600 de pagini mărunt scrise, cu tot felul de referințe la evenimente curente și istorice, fără personaje, fără psihologie, cu o singură coardă stilstică ciupită la nesfârșit.

După 175 de pagini, am lăsat-o baltă și m-am dus să caut ceva de curățat papilele literare, simțind o dezamăgire foarte profundă pentru că mă entuziasmase ideea cărții și speram la o carte care să reunească lumea literaturii înalte și pe cea a literaturii de consum, care să fie o explorare ironico-satirică a mitului eminescian, dar să fie și o poveste pe cinste. Care să satisfacă și intelectual, dar să te implice în poveste, să te atragă, să te transpună într-o lume. Cam așa cum „Victory Condition” de astolat e în același timp o poveste pe tema „Omelas” de Ursula K. Le Guin, dar și o meditație despre revoltă contra societății, dar și o poveste „Transformers”, dar și pornografie cu roboți.

Mă rog, era clar că așteptam prea mult și că urma să fiu dezamăgită, dar totuși.

Din nefericire, cred că înțeleg ce voia să facă Florin Chirculescu. Obiectivele lui mi se par extrem de indezirabile, dar le atinge. E un virtuoz care scârțâie excelent dintr-o singură coardă de violoncel.

„Solomonarul” e o carte scrisă cu pasiune pentru stil - pentru un stil groaznic, e drept, dar pasiunea și talentul există. Chirculescu a scris un roman în care ideile primează, în care totul e un joc de idei și de concepte, de răspunsuri și comentarii la lumea noastră de zi cu zi. Sunt sigură că majoritatea personajelor contemporane sunt inspirate din oameni reali, copiați într-un roman à clef în care cam intuiești că Pârșu e Pleșu, Școlici e Liiceanu șamd.

Personajele se perindă cu viteză, au dialoguri politice peste dialoguri politice pe care ori le pricepi, ori nu le pricepi, de care știi la ce se referă sau rămâi pe dinafară ca atunci când pici la masă cu oameni pe care nu-i știi prea bine și care dezbat politicienii locali din altă regiune a țării, unde n-ai fost și a cărei situație n-o știi. Primul lucru care sare în ochi la dialog e redarea nu cu linii de dialog cum se întâmplă de obicei în limba română, ci cu ghilimelele englezești. În mod normal, aș aplauda alegerea, pentru că sunt mare fană a ghilimelelor în contextul dialogului (linia de dialog lasă loc de neclarități), dar Chirculescu le folosește pentru a scrie uneori câte o întreagă bucată de dialog într-un singur paragraf, ceea ce mă încântă mult mai puțin.

Impresia e una de poveste furată, pe care trebuie s-o pui tu cap la cap, s-o descoperi ca într-un joc de puzzle în care e posibil să nu ai cutia ca să te poți inspira după poză. Aproape nimic nu se explică, psihologia personajelor lipsește cu desăvârșire. Atât de tare nu intrăm în capul personajelor încât tot auzim că protagonistul Max „Marcu” Murgescu e obsedat de Eminescu (doar că aici poetul e numit doar Emin), dar nu-l vedem în obsesia lui. Obsesia e una exterioară, toată lumea o știe, toată lumea vorbește despre ea, dar nu aflăm direct ce părere are Max de poet, sau ce aspecte îl pasionează. Sau, altă dată, face sex în mașină, lucru care ne e spus mai degrabă decât descris, ca apoi să sărim din una în alta pe firul gândului la scene din copilărie, ca să ne întoarcem apoi la mașină, post-partidă, care partidă nu pare să fi avut vreun efect asupra participanților.

E foarte… stilistic, presupun. Se poate analiza. Aș putea începe să vorbesc despre detașarea lui Max față de propriul corp și propriile pasiuni, care-l fac să fie mai degrabă o mască de om reprezentând tipologia afaceristului fost securist. Aș putea să discut despre percepția altora versus percepția de sine, despre reflectarea sinelui în alții (obsesia cu poetul Emin) și dispariția personalității în lumea contemporană secătuită de sens și adusă la un urlet conspirativ și politic interminabil. „Solomonarul” îmi creează imaginea unei lumi dezumanizate, a unei condiții umane golite, lipsite de sens, mereu în alergare, mereu în dezbatere, mereu în cercetare, mereu în căutarea informației, dar fără profunzime și fără sens.

Asta e chestia cu romanele astea: se pot analiza. Putem vorbi de efectul fluturelui care modifică în mod constant lumea personajelor, despre mici acțiuni care duc la mari efecte, despre paralelismul firelor narative din diverse timpuri.

Putem vorbi de multe, dar cert e că până la urmă m-am enervat și am întrebat pe cineva dacă poate să-mi dea spoilere, pentru că mă săturasem să fiu într-o eternă incertitudine. Vedeți voi, eu am multă imaginație și dacă nu mi se spune nimic clar, las anumite opțiuni deschise.

De exemplu, o vreme am crezut că Emin călătorește în timp sau că Max e măcar reîncarnarea lui, pentru că nu există date și ani în cartea asta, ci trebuie să le deduci (cu excepția Revoluției, unde avem un 22 decembrie 1989). Nu-mi dădeam seama dacă Emin freacă menta cu revoluționarii vechi sau cu trupele de idioți noi. Apoi, m-am întrebat dacă Max e reîncarnarea lui Emin, pentru că atunci ar fi avut o logică „obsesia” lui evidentă din exterior, dar inexistentă din interior. Pe urmă m-am întrebat dacă trupa de revoluționari a lui Emin călătorește în timp și e mereu aceeași mână de oameni care face o revoluție.

Răspunsul la toate întrebările e „nu”, pentru că doar solomonarul călătorește în timp. Dar n-am putut elimina nicio variantă multă vreme, mai ales că Emin are la un moment dat un vis în care vorbește cu o jurnalistă din prezent și nu mi se părea exclus să fie un fel de buclă temporală în care se tot învârte, devenind apoi amnezic.

Ce vreau să spun e că avem mister pe toate planurile: nu știm ce se întâmplă, nu știm de ce, nu știm cum și nu știm cine. Trebuie forjat adânc după sens, caracterizările personajelor trebuie măcar parțial proiectate de acasă, iar referințele trebuie deduse dintr-o vastă cultură generală, în care trebuie să știi și cine a fost Béla Kun, dar și cine ar putea fi Kascei, contemporanul lui Emin. (Renunț! Pentru mine Kascei e Koșcei nemuritorul, personaj de basm. E prezent în narațiune pentru că pitong.) (Hm? Nu vi se pare că „pitong” e un motiv bun? Atunci iată: „Solomonarul” conține un personaj de basm aleatoriu pentru a face legătura între solomonarul nostru, magician care trăiește în atâtea timpuri, și un vrăjitor malefic nemuritor, lucru care demonstrează forța ludică referențială post-modernistă a lui Florin Chirculescu, invocând paralelismul între mitologia națională românească și mitologia rușilor expansioniști care voiau să elimine specificul național, punând în locul lui cultura sovietică „internațională”.)

(Înainte să decideți că asta e sigur explicația, ar trebui să știți că Freud a analizat odată foarte amănunțit și profund o pictură a lui Leonardo da Vinci, găsind simboluri, sensuri și asemănări de cuvinte pentru vulturul pictat de artist… toată analiza fiind numai bună de aruncat la gunoi din cauza unui mic detaliu: pasărea nu era vultur, ci erete.)

Sunt sigură că există cititori cărora le va plăcea enorm „Solomonarul”. Unii indivizi, în fond, abordează artele precum literatura și teatrul ca pe niște jocuri intelectuale, preferând cărțile și piesele care „îi pun pe gânduri” sau „le dau de gândit”. Sigur au multe de descoperit și de căutat aici, pentru că e o carte ce se citește cu Wikipedia lângă, mergând pe firul istoriei ca să vezi cum diferă cartea lui Chirculescu de adevăr. Sau, naiba știe, poate că pricep toate referințele din prima și se distrează enorm.

Nu știu dacă e greu să scrii cărți care să-ți „dea de gândit”. Probabil că dacă vrei să faci giumbușlucuri intelectuale e distractiv: lași un indiciu aici, faci o glumă obscură acolo, mai un comic de limbaj, mai o referință politică - cine știe, știe, înțelege cine poate.

Ce știu e că eu n-aș putea să scriu așa. Mi se pare, pe undeva, laș să scrii o carte în care să eviți să intri în psihologia personajelor, în care să nu descrii scene, în care să nu le spui cititorilor mai nimic despre ce se întâmplă și care sunt premisele cărții, bazele pe care poți merge mai departe. Dacă ești prea sincer, dacă vrei într-adevăr să spui o poveste, atunci o poți da în bară - iar pentru asta e nevoie de curaj. Însă dacă te refugiezi în afara profunzimilor, dacă plutești mereu la suprafața psihologiei de parcă ai patina pe un lac înghețat, atunci ești la adăpost. Nici nu scrii o carte care să se înfigă în sufletul cuiva și să rămână obsedant acolo, pentru a fi invocată fără voie când te aștepți mai puțin… dar nici nu riști să dai în penibil.

„Solomonarul” mi se pare o oportunitate ratată. Ar fi putut fi… dar n-a fost să fie. Chiar și redenumit Emin, chiar și înscenându-și moartea și alăturându-se revoluționarilor, chiar și dând de un călător în timp, Eminescu rămâne pe piedestal, refuzând să facă vreodată ceva interesant ca nu cumva să pice.