Am citit două cărți românești de ficțiune luna asta, dacă tot a fost târg de carte pe aici: „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte” de Alexandru Lamba și „Hoțul din curtea miracolelor” de Adrian Majuru. Niciuna nu e chiar ce mi-aș fi dorit de la literatura română, dar ce-mi doresc eu de la literatura română nu există.

„Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte” de Alexandru Lamba

„Șapte virtuți deșarte” e o carte pe capul căreia a căzut un curios blestem de confuzie. Într-o vreme, când o comandai de pe eMag, îți venea fără greș în locul ei „România pitorească” de Alexandru Vlahuță. Apoi, a primit premiul Ficțiunea pentru cel mai bun final de operă - creând o confuzie generală legată de existența și semnificația premiului (nu, nu, Lamba încă mai scrie; nu s-a lăsat). Și, în cele din urmă, trecând pe la un eveniment legat de respectivul premiu, am auzit cartea fiind botezată ba „Șapte păcate și o moarte”, ba „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă de moarte” (ceea ce e mai aproape, dar totuși).

Poate că există un maximum de claritate pe care-l pot atinge cărțile românești, iar pentru că Lamba și-a permis să scrie clar, cartea în sine trebuie să echilibreze lucrurile creând confuzie prin simpla existență.

Povestea e despre un corporatist, Horia, un băiat care are fantezii în care moare ucis în fel și chip. E morbid, dar nu pare neapărat un băiat rău, până în clipa în care face un banc nelalocul lui despre aruncarea unei pisici de pe o clădire. Atunci lumea i-o cam ia în nume de rău, iar când pisica unei colege ajunge într-adevăr ucisă, evident că el e considerat suspectul principal.

Viața lui o ia la vale de acolo, sau poate că n-a fost niciodată altfel. Horia e excesiv de pasiv. E împins încotro bate vântul. Dacă nevasta lui vrea să se mute la țară, se mută. Dacă cineva îi sugerează să-și ia o vacanță, își ia. Dacă altcineva îl cheamă să se angajeze în alt loc, merge. Când acționează, o face mai degrabă din instinct decât din vreo decizie, iar când apar consecințe, nu se gândește la ele decât când aproape că-l obligă ceva. E detașat de sine și de orice.

La începutul fiecărui capitol e un citat din predica unui preot care apare la un moment dat și ca personaj: un tânăr care încearcă să transforme fiecare păcat capital într-o virtute, spunându-le enoriașilor cum să evite să-i ducă pe ceilalți în ispită. De exemplu, dacă ajuți pe cineva, să nu faci pentru el ce ar putea să-și facă singur, ca să nu devină leneș; sau dacă îi dai de mâncare unui flămând să nu-i dai prea mult, pentru că pe urmă se îmbuibă. E exact genul de atitudine patriarhală față de ceilalți, când tu decizi ce le trebuie unor adulți, pe care n-o prea suport. Pe de altă parte, vine de la un reprezentat al unei religii care are o Patriarhie în vârful dealului, deci que sais-je?

N-aș spune că fiecare capitol corespunde prea strălucit cu păcatele-virtuți ale părintelui (unele legături par cam firave), dar conceptul e interesant. La fel de interesante sunt și alte concepte, cum ar fi cel al unei ierarhii aproape animalice la seminarul de pe lângă o mănăstire, unde atât copiii, cât și adulții par să știe mai degrabă de frica violenței decât de idei mai răsărite; dar și acolo conceptul bate execuția, pentru că avem de-a face cu o bătaie ca de anime, cu ierarhie numerotată și dueluri în urma cărora se determină marele șef.

Mi se pare că Alexandru Lamba a evoluat binișor ca scriitor din 2016 când publica romanul SF „Sub steaua infraroșie”. Chiar dacă povestea lui Horia mi se pare nu foarte credibilă pe alocuri, romanul are o direcție, are niște personaje și o psihologie destul de credibilă. Ce mă deranjează însă real e că am mereu impresia la Horia că e un narator nesincer, dar având doar perspectiva lui nu pot ști niciodată cât de nesincer e. El se percepe ca fiind calm cu excepția unor rare momente de furie oarbă, dar chiar este?

„Hoțul din curtea miracolelor” de Adrian Majuru

Prin comparație cu Lamba, Majuru nu poate decât să sufere. Mă rog, nu el ca om, doar „Hoțul din curtea miracolelor”.

„Hoțul” e o carte care nu prea știe ce vrea să fie. Identitatea ei e atât de neclară, de fapt, încât introducerea îl invocă pe Carlo Ginzburg, un italian care e considerat printre fondatorii micro-istoriei. Micro-istoria e o ramură a istoriei care pornește de la un individ mărunt - în cazul lui Ginzburg în „Brânza și viermii” (1976), un țăran eretic din secolul 16 care credea că lumea a fost creată din amestecul haosului, în care s-a format lumea, cum se formează brânza, iar în acea lume au apărut îngerii ca niște viermi. Micro-istoria pornește de la mărunt și se îndreaptă spre mare: care era lumea acestui personaj? Cum arăta societatea lui? În cazul țăranului eretic, de unde venea erezia? Cu ce texte a mai avut de-a face? Cum a arătat procesul Inchiziției în cazul lui?

Majuru, la fel ca Ginzburg, e istoric. Majuru, la fel ca Ginzburg, scrie despre un personaj real: Tata Moșu, un hoț de buzunare din perioada interbelică. Dar Majuru, spre deosebire de Ginzburg, scrie un roman - deci ficțiune istorică. Cartea chiar începe cu un psihiatru pe care-l urmărim în timp ce merge să-l intervieveze pe Tata Moșu. Îi auzim gândurile.

Dar ce induce în eroare e probabil stilul lui Majuru. În prima parte a cărții, avem parte de multă istorie - și destul de seacă! Într-adevăr, la fel ca Ginzburg, Majuru pornește de la Tata Moșu și ne povestește despre București, cu cabaretele lui și cu istoria lui. E interesant dacă-ți place istoria, dar ca roman te trece de la un prim capitol care pare să fie inspirat de filme, la un al doilea capitol care pare inspirat de stilul de rechizitoriu. Ocazional, Tata Moșu și psihiatrul se întrec în a face expozițiune, la un moment dat psihiatrul citindu-i lui Tata Moșu dintr-un alt dosar al lui, probabil ca să aflăm și mai multe informații.

Pe când începusem să mă întreb de ce e „Hoțul din curtea miracolelor un roman” și nu a putut fi o carte ca „Brânza și viermii” (Carlo Ginzburg, 1976), „Întoarcerea lui Martin Guerre” (Natalie Zemon Davis, 1984) sau „The Plea” (Patricia L. Bryan, 2022), cărți de non-ficțiune scrise cu un pic de fler și multă cercetare în spate, am ajuns și la partea a doua a romanului.

După ce scapă de la închisoare, Tata Moșu devine alt om. Nu, la propriu. Fură identitatea cuiva. Pentru că și-a dorit mereu să se fi născut în alt context și să fi avut alte șanse în viață, să meargă la școală și să devină cineva, Tata Moșu primește șansa asta de la viață și intră în pielea unui individ din clasa de mijloc. Fură niște bani de la omul pe care-l imită, apoi câștigă alții din pariuri și pune înapoi mai mult decât a furat. Când e descoperit de fratele victimei, e acceptat ca un pseudo-frate, pentru că și omul pe care-l imită și-a dorit mereu să fie altcineva. Iar apoi, în urma vâltorii celui de-Al Doilea Război Mondial, se trezește împrietenit din oficiu cu comuniștii și e martor al decăderii lumii în care a trăit până atunci.

Dacă prima parte e, deci, istorie peste istorie, a doua e un fel de basm modern care vrea să facă paralele între clasele de jos și cele de sus, care vrea să aducă în discuție umanitatea evreilor, care vrea să tragă concluzii despre epocă. „Hoțul de la curtea miracolelor” nu are, deci, o identitate clară. Și e păcat.