Dorin Lazăr vorbește de oamenii care îl descoperă la 40 de ani pe Dumnezeu și imediat îl promovează în fața celorlalți de parcă ar fi descoperit veganismul. Spune multe lucruri în articol și cu majoritatea sunt de acord, dar mi se pare că greșește într-un punct: cel în care spune că oamenii doar mimează găsirea lui Dumnezeu pentru că nu-și caută drumul, ci doar îi lovește o criză.

Religia e un domeniu foarte vast și abordat foarte diferit de cei care participă la el. Dacă stăm să discutăm cine crede cu adevărat și cine nu, putem să ne certăm la nesfârșit și să ajungem la noi și nebănuite schisme și despicări religioase ale firului în patru, ceea ce nu mă interesează în mod deosebit. Mi se pare mult mai util să discutăm despre efectele pe care le au experiențele religioase.

Problema spinoasă a religiei e că nu există răspunsuri definitive, dar există foarte multă convingere individuală că s-a găsit răspunsul. E comun, extrem de comun, ca atunci când „îl descoperi pe Dumnezeu” să ai senzația dreptății, a revelației, să nu te îndoiești nicio clipă că ai aflat adevărul.

Dacă e o greșeală pe care o facem în lumea de azi, e că privim misticismul ca fiind rar întâlnit. Din puținele discuții pe care le-am avut cu preoți la școală, am văzut că strâmbau din nas la ideea că un simplu credincios ar putea avea o comunicare directă cu Dumnezeu, Fecioara Maria, sau măcar vreun înger. Astfel de lucruri le sunt rezervate doar oamenilor de seamă, păsămite, nu li se întâmplă unor terchea-berchea, deci creștinismul ignoră cu desăvârșire faptul că fiecare al doilea sau al treilea credincios s-ar putea să deschidă într-o zi ușa de la cămară și să-l găsească pe Dumnezeu acolo, pitit între gogoșarii murați și un borcan de dulceață de mure.

Chiar citeam anul trecut o carte despre schimbările de mentalitate petrecute când s-a trecut de la păgânism la creștinism - și una dintre ideile mișto era că păgânii se percepeau pe sine într-o continuă comunicare cu lumea spirituală, pe când creștinii au început să vadă legătura cu divinitatea ca fiind rezervată indivizilor speciali. Păgânii romani și greci făceau un ritual și dădeau imediat de realitatea spirituală, lumea creștină funcționează mai mult prin mijlocitori. Eh, treaba asta se vede și în abordările de azi: experiența mistică e văzută ca ieșind din tipare, nu făcând parte din ele.

Bineînțeles, pentru atei, orice experiență religioasă e o minciună, un fals, o halucinație, o prostie - dar tot o abatere de la normalitate. Diferența e că nu ești sfânt, ci ori prost, ori bolnav mental.

Nu sunt de acord cu pozițiile astea, pentru că nu mi se par utile. Mulți oameni au experiențe religioase, aceste experiențe sunt semnificative pentru ei, iar faptul că le considerăm complet atipice înseamnă că ne lipsesc căile sănătoase de a le interpreta. Omul ori va trebui să respingă o trăire pe care totuși a avut-o și să se autoconvingă că ea nu există (ateu), ori va ajunge să se considere singuratic, izolat și al naibii de special (religios).

Nu mi se pare grozav nici să-ți repeți că halucinezi, dar nici să crezi că ești cu moț. Dar dacă partea de „halucinez” se întâmplă în tăcere, convingerea că ești unic și special și ai acces direct la adevăr tinde să aibă efecte și asupra societății din jur. Ortodocșii cred că Dumnezeu a pus mâna pe capul României și a făcut-o Grădina Maicii Domnului, yoghinii autohtoni cred că pot să mediteze atât de tare încât să evite asteroizi, războaie mondiale și alte amenințări de exterminare, protestanții americani sunt convinși că ei singuri înțeleg ce e iubirea creștinească și tot așa. Iar rezultatul e că toți cred că au descoperit gaura din gogoașă și știu ei mai bine ce ar trebui să facă întreaga omenire ca să fie bine și să nu fie rău.

Chestia e că experiența mistică seamănă mult mai rar cu o halucinație propriu-zisă și mult mai des cu o străfulgerare la nivel de înțelegere. Ai o modificare în modul în care vezi lumea; ai o impresie a unei prezențe care semnifică ceva; ai un dialog interior și brusc înțelegi lucruri la care nu te-ai fi gândit înainte. E mult mai subtil decât „te rogi la Dumnezeu și Dumnezeu îți trimite un răspuns verbal foarte clar”. Peste experiența propriu-zisă vine interpretarea: ideea asta e de la Dumnezeu/îngerul păzitor; acesta a fost un semn să fac X; de fapt când am simțit conflictul dintre tentația de a face rău și dorința de a face bine, am văzut un război între zei. Dar lăsată de capul ei, interpretarea ajunge să se confunde cu experiența: Dumnezeu mi-a vorbit, am văzut războiul etc.

Personal, sunt foarte agnostică în privința sursei ultime a acestor experiențe. Ar putea fi de natură spirituală. Ar putea fi de natură pur psihologică și umană. Întreabă-mă dimineața și voi fi foarte materialistă, spunând că astea sunt doar experiența exterioară a unor gânduri de care uneori nu ne dăm seama, scoase la iveală și scăldate într-o aură mistică prin pura noastră biologie. Întreabă-mă seara și o să-ți spun că sunt sigură că lumea e mare și are și o latură spirituală, din care percepem idei și influențe ca niște radiouri prost tunate.

Indiferent de proveniență, însă, experiența e trăită real și concret. Simți ceva. Ai gânduri. Ai idei. Bun, și acum ce?

Aș spune că, orice fenomen ar fi la baza unor experiențe religioase, nu poți să pui bază pe ele. Fie că ai ajuns pe cont propriu la niște concluzii și creierul ți le prezintă ca pe niște revelații, fie că ai perceput ceva dintr-un metaforic eter, e greșit să fii sigur pe tine. Nici tu nu judeci mereu bine, ca revelațiile alea să fie mereu corecte; și nici nu ești un receptor perfect care să reflecte perfect vreun mesaj corect din afară - asta, presupunând, bineînțeles, că nu și-a băgat diavolul coada și percepi altceva decât crezi.

Ce poți să faci, atunci, e să-ți folosești și filtrul rațiunii.

Sunt foarte agnostică, după cum ziceam, și poziția mea fluctuează, dar un lucru pe care-l cred la orice oră din zi sau noapte e că e mai puțin important ce ni se spune direct decât să interpretăm și să rumegăm idei și să le întoarcem pe toate părțile. Chiar dacă ar fi venit Dumnezeu însuși să aducă Biblia în mâinile oamenilor (ceea ce nu s-a întâmplat nici măcar conform creștinismului), oamenii au fost cei care au citit-o și au interpretat-o și răsinterpretat-o timp de mii de ani, fie ca să devină mai buni, fie ca să-și scuze propriile apucături rele pretinzând că Dumnezeu vrea ca ei să ardă oameni pe rug, să dețină sclavi sau să se poarte urât cu servitorii și supușii.

Dacă fugi după spirite și uiți să fii om, ce mare rahat ai făcut? Dacă îți vine ideea într-o noapte să donezi tot ce ai și să pleci ca misionar în lume pentru că ai simțit prezența unui înger, lăsându-i pe drumuri pe toți cei care depind de tine pentru că tu ai „treburi importante”, ce rahat ai făcut? Dacă credința ta îți spune să te duci la alții să-i agasezi și să-i hărțuiești, ce rahat faci? Dacă hărțuiești, deci, femei care avortează pentru că din punctul tău de vedere „păcătuiesc”, dacă te dai mironosiță pentru că tu n-ai făcut (sau nu mai faci) sex în afara căsătoriei, dacă hărțuiești homosexuali pentru că ți se par „dezgustători”, dacă arăți cu degetul oaemni care se străduiesc să-și vadă de viața lor pentru că sunt corporatiști - ce rahat ai făcut? Nu doar îți scuzi propriul egoism?

Cine ești să crezi că tu, din toată istoria, ai descoperit adevărul despre lume? Când atâția sfinți și înțelepți nu s-au pus de acord, cum poți să nu ai măcar un pic de modestie și să zici că poate nici tu n-ai dreptate?

În ce mă privește, cam asta e: există experiențe mistice, care pot să pară mai religioase sau mai puțin religioase (uneori oamenii au doar o revelație prin care îi percep pe cei din jur ca fiind la fel ca ei și îi iubesc, de exemplu, fără să apară vreo idee de Dumnezeu). Da, sunt semnificative, mai ales pentru cel care le are, pentru că altfel ar fi trăiri obișnuite. Dar nu sunt rare, ci comune. Și nu sunt clare, ci obscure. Pot fi interesante, pot să-ți schimbe ideile, pot să facă multe - dar ar trebui mereu să fie completate de rațiune, nu să o înlocuiască. Și n-ar trebui niciodată să fie scuze pentru a le face altora viața mai grea.

În fine. Sunt foarte multe de zis pe tema experiențelor mistice și am foarte multe păreri legate de lucrurile astea. Dacă vreți să le discutăm vreodată, nu uitați: pentru astfel de subiecte, ușa mea e mereu închisă.