În 1990, în lumea poveștilor a apărut un băiat-vrăjitor englez cu părul brunet și ciufulit, ochelari groși cu ramă rotundă și o bufniță care zbura în jurul lui. Băiatul era Timothy Hunter, bufnița era Yo-Yo, iar povestea era spusă în benzile desenate „The Books of Magic” de Neil Gaiman de la DC Comics, publicate în 1990-1991 și reluate în 1994-2000. „Harry Potter și piatra filozofală” a apărut în 1997.

Harry Potter și Timothy Hunter nu au aproape nimic în comun în afară de aspectul fizic și de bufniță, iar poveștile lor sunt extrem de diferite. Probabil JK Rowling a văzut într-o zi o copertă din „The Books of Magic”, iar imaginea i-a revenit în minte când s-a gândit la o carte despre magie și l-a inventat pe Harry Potter. Acuma, asta nu e neapărat o problemă - toată literatura e intertextuală. Că e vorba de lucruri clare ca un personaj foarte asemănător ca fizic sau stil sau că e vorba de lucruri mai vagi, ca temele, motivele, stilurile sau genurile, toate se preiau și se refolosesc, transformându-se în timp. Ce e interesant la JK Rowling e că nu pare niciodată să-și analizeze propria creație și nici să stea să-și observe sursele.

Cred că cel mai mișto moment de lipsă de auto-analiză a fost când a spus într-un interviu că nu și-a dat seama că scrie o carte fantasy decât după ce a publicat-o. Terry Pratchett a făcut un pic mișto de ea la faza asta, zicând că ar fi trebuit să se prindă când au apărut vrăjitorii, trolii, inorogii, fantomele și vrăjile.

Iar la recitire, încep să văd efectele acestei lipse de simț critic.

Mică-i lumea

Primul lucru care mi-a sărit în ochi la „Harry Potter și piatra filozofală” a fost diferența dintre roman și film. În film, primul lucru pe care-l vedem e Albus Dumbledore venind pe strada pe care locuiesc Vernon, Petunia și Dudley Dursley și unde va locui și Harry Potter în următorii zece ani. Cartea începe însă cu Vernon Dursley, care se consideră un bărbat absolut normal și care urăște anormalul. De-a lungul unei zile de muncă, vede tot felul de oameni ciudați în robe colorate, dintre care unul chiar îl îmbrățișează, spunându-i că Știm Noi Cine a dispărut. Vernon Dursley evident că nu știe cine și nici nu are de gând să rămână pe lângă astfel de oameni. Mai târziu, la știri, află că s-au raportat sute de bufnițe zburând în timpul zilei și stele căzătoare în mai multe locuri din țară.

Lumea vrăjitorilor sărbătorește - și o face atât de entuziast încât chiar și lumea non-magică observă ceva ciudat. La prima citire nu e nimic în neregulă, dar acum văd o întrebare dezbătută intens de-a lungul timpului: câți vrăjitori există, de fapt?

Știm că aproape toți vrăjitorii din Marea Britanie (și Irlanda?) ajung la Hogwarts, cu mici excepții (Draco ar fi putut să ajungă la Durmstrang și există și posibilitatea de a învăța magia acasă). La Hogwarts sunt câteva zeci de elevi în fiecare an de studiu - să zicem 30-40. Dacă speranța de viață medie a vrăjitorilor e de vreo 100 de ani, ar fi cam 3-4000 de vrăjitori în UK, hai 5000 dacă sunt foarte mulți care învață acasă.

La 5000 de oameni, există un Minister al Magiei, o școală (Hogwarts), un spital (St. Mungo’s), un sat magic (Hogsmeade), cel puțin două alei cu magazine de toate felurile (Diagon Alley, Knockturn Alley), o bancă la care lucrează vizibil 100 de goblini (Gringotts; Harry vede 100 de goblini acolo la prima vizită), un autobuz magic (Knight Bus), un tren care pare să facă doar legătura între Londra și Hogwarts (Hogwarts Express), un ziar mare (The Daily Prophet) și cel puțin un ziar de circulație restrânsă (mai micul The Quibbler), dar și o întreagă ligă de Quidditch pentru UK și Irlanda care are 13 echipe.

La 5000 de oameni, vrăjitorii sărbătorind căderea lui Voldemort îi sar în ochi lui Vernon Dursley de mai multe ori în aceeași zi, iar unul dintre ei i se adresează direct.

La 5000 de oameni, populația de vrăjitori din UK (și poate chiar și din Irlanda, dacă și irlandezii merg la Hogwarts) este mai mică decât cea a Bucureștiului. E mai mică decât cea a Brașovului. E mai mică decât cea a Sucevei. Este mai mică decât cea a Fălticeniului. E mai mică decât cea necesară pentru un municipiu din România. Este cât a comunei Hărman din județul Brașov. Brusc, războiul între bine și rău, între Voldemort și Dumbledore, seamănă mai puțin cu un război civil și mai mult cu o ceartă pe scara blocului.

E un dezechilibru clar. Cred că pornește din faptul că JK Rowling scrie cu pasiune pentru atmosferă și detalii, dar ignoră viziunea de ansamblu. Lumea vrăjitorilor e în același timp atât de mare încât mereu sunt mistere de descoperit și oameni de cunoscut, dar și atât de mică încât aproape toți se știu cu toți. E atât de mare încât ai librării pline de cărți, un comerț viu, aristocrație (Malfoy) și evenimente de foarte mare amploare, dar atât de mică încât totul să fie apropiat și familiar.

JK Rowling nu stă să se gândească ce înseamnă să ai de fapt o populație atât de măruntă și ce e fezabil și ce nu. Dacă într-adevăr Hărmanul ar putea susține 13 echipe de sport profesionist. Dacă ai putea într-adevăr să umpli librăriile cu producțiile de toate felurile ale scriitorilor locali. Dacă e fezabil să ai un ziar serios pentru o lume atât de mică.

În schimb, vrăjitorii au absolut tot ce avem și noi, dar magic. E atât de familiar încât nu ne punem întrebări pe loc, ci doar atunci când încercăm să ne gândim la implicații.

E un început care dă tonul pentru ce urmează: detaliile sunt grozave, inventive, fermecătoare, intuitive, dar lumea nu are logică atunci când o iei la bani mărunți.

McGonagall, Dumbledore și compania

Faptul că JK Rowling a gândit o parte din poveste, dar nu pe toată, e evident atunci când Dumbledore se întâlnește cu McGonagall și Hagrid pe lângă casa familiei Dursley.

Cea mai mare parte a discuției e, normal, despre faptul că Lily și James Potter au fost uciși de Voldemort, dar fiul lor, Harry Potter, a scăpat viu și aproape nevătămat. În plan secundar, însă, nu pot să nu remarc faptul că cei doi nu par să se cunoască foarte bine. McGonagall e surprinsă să fie recunoscută în forma de pisică, chiar dacă o folosește des în școală. Mai târziu în serie, înțelegem că ea și Dumbledore se cunosc și sunt relativ apropiați de zeci de ani. (Înainte ca JK Rowling să-l declare pe Dumbledore homosexual după încheierea seriei, nu era neobișnuit ca fanii să și-i imagineze pe cei doi ca parteneri romantici secreți.)

Când Hagrid apare cu Harry Potter pe o motocicletă zburătoare, nimeni nu are nicio reacție când spune că motocicleta e a lui Sirius Black, deși în McGonagall sigur știe că Sirius Black era de nedespărțit de James Potter și că, deci, i-a murit prietenul cel mai bun. Te-ai aștepta măcar să fie vag îngrijorată pentru el. În același timp, știm din restul seriei că Dumbledure presupune că Sirius i-a trădat pe părinții lui Harry. Fiind șeful taberei anti-Voldemort, ar putea să întrebe unde e. Strategic, așa.

Nimic din toate astea nu se întâmplă. Pe de o parte, e de înțeles. De-abia suntem introduși în poveste și mai multe detalii doar ne-ar distrage. Dar pe de altă parte, probabil că de-asta au fost eliminate secvențele din film: deja se știa mai mult din poveste și spectatorii ar fi observat discrepanța.

Se simte, deci, că JK Rowling e la început de drum. Încă nu și-a dezvoltat povestea și probabil se luptă să introducă cât mai multe informații și cât mai mult mister într-un mod cât mai natural, dar cât mai pe scurt. E o luptă grea, pe care o câștigă în contextul din 1997. Doar la recitiri începi să-ți pui probleme.

Familia Dursley

După ce părinții i-au fost omorâți de Voldemort, micul Harry Potter e lăsat în grija mătușii sale, Petunia, și a soțului ei, Vernon. Băiatul are doar un an și evident că uită aproape totul despre părinții lui și ce s-a întâmplat, rămânând doar cu o vagă amintire a momentului în care a venit Voldemort și cu un vis în care era pe o motocicletă zburătoare.

Rudele lui urăsc vrăjitorii, dar mai mult decât atât, se stabilește că sunt oameni foarte, foarte neplăcuți care urăsc foarte, foarte multe lucruri. Sunt respingători și fizic, și sufletește, iar JK Rowling ni-i descrie cu lux de răutăți, Dudley mai ales fiind descris ca gras, neglijent și răzgâiat.

Câțiva ani mai târziu, JK Rowling avea să scrie un articol pe blog (eveniment rar) în care să le bată obrazul celor care văd greutatea ca fiind o importantă trăsătură negativă, mai ales pentru femei. Atrăgea atenția foarte frumos asupra faptului că cine ești contează mai mult decât aspectul fizic. Corect, corect - dar asta n-a oprit-o din a-l descrie pe Dudley ca fiind rotund, roz, ca un porc, dezgustător șamd.

Cred că există o discrepanță între ce spune Rowling și ce practică Rowling. Chiar dacă valorile ei la nivel declarativ sunt bune, nu e mereu conștientă de subtextul pe care-l introduce în povești, folosindu-se de orice detalii îi sunt la îndemână pentru a sugera idei și a crea atmosferă, fără să se auto-analiz-… Ah, stai, parcă am mai avut discuția asta.

Din punct de vedere narativ, logica de a-l lăsa pe Harry la familia Dursley e mișto: Harry e un erou, dar nu o știe. Nu-și cunoaște nici familia adevărată, nici moștenirea magică, ci crește ca o Cenușăreasă în dulapul de sub scări, făcând treburi prin casă, fiind pedepsit pentru orice și fiind mereu pe ultimul loc în inima tuturor. Dar exact ca Cenușăreasa, la momentul potrivit primește ajutor magic și se transformă din nimeni în lume într-un personaj iubit de oamenii care contează.

E o poveste care prinde pentru că e ușor să empatizezi cu cineva care e asuprit pe nedrept, dar merge excelent și din alt motiv: Harry pășește în lumea magică cu toată încântarea și fericirea cu care pășim și noi. Nu lasă nimic în urmă, în afară de o familie care-l urăște. Nu are nimic de pierdut, nimic de regretat. Câștigă totul. Devine bogat (atât pentru că ai lui i-au lăsat o avere, cât și pentru că la Hogwarts toți trăiesc în condiții foarte bune). Își câștigă prieteni. E primit cu brațele deschise într-o nouă familie (Weasley). E faimos. E iubit. Poate face lucruri miraculoase. Spre deosebire de cineva ca Hermione, Harry nu va trebui să-și lase în urmă familia și prietenii îndrăgiți și nu va avea de ce să regrete că nimeni din trecut nu va avea vreodată acces la viitorul lui.

În univers, însă, avem niște goluri. În primul rând, lipsa altor membri ai familiei. Nu se specifică niciodată în cărți ce s-a întâmplat cu bunicii Potter (JK Rowling descrie în altă parte moartea lor de boală la scurt timp după nunta lui Lily și James), iar cu bunicii Evans nu se specifică nimic nicăieri, din câte știu. E o familie umbrită de multă tragedie.

Apoi, deși ca poveste merge bine faptul că Harry e abandonat și apoi regăsit, nu poți să nu te întrebi ce păzea Dumbledore toți anii ăștia în care băiatul a fost ținut în dulapul de sub scări și abuzat. Explicația inițială, că ar fi prea erou în lumea magică și i s-ar urca la cap, e o scuză care nu stă în picioare foarte bine - nu lași un copil în ghearele unor rude care-și bat joc de el doar pentru că altfel poate ar deveni încrezut. Mai târziu în serie, explicația va fi că Harry e protejat de magia care l-a salvat de la moarte când părinții i-au fost uciși de Voldemort, dar pentru a o reînnoi trebuie să fie alături de familia de sânge. Însă asta nu scuză pe deplin faptul că nimeni nu vine să le bată obrazul pentru cum îl tratează.

Avem și goluri de informație neutre. Pentru că Harry nu se înțelege prea bine cu cei trei, familia Dursley nu ne devine niciodată cunoscută. După zece ani împreună, prăpastia dintre ei e atât de mare încât Petunia, Vernon și Dudley nu reușesc să iasă complet din zona de caricatură și să intre în cea de persoane reale. Au prejudecăți, sunt oribili și… cam asta e.

Târziu în serie, Harry începe să-i vadă mai ca pe niște oameni. În a cincea carte, ni se sugerează că Petunia se teme de magie și de tot ce e asociat ei. Tot atunci, Dudley e puternic afectat de un Dementor și Harry se întreabă ce amintiri rele ar putea avea vărul lui, care a avut mereu tot ce a vrut.

Mulți au simțit nevoia să exploreze puțin mai tare familia cu care a petrecut Harry atâta timp. Într-o scenă care n-a intrat în filmul final, când Harry încearcă să-i explice Petuniei că trebuie să fugă pentru că vrăjitorii răi sunt cruzi și capabili de orice violență, Petunia îi spune lui Harry că știe; în noaptea în care el a pierdut o mamă, ea a pierdut o soră. E un moment în care simți că e ceva mai mult acolo decât s-a spus deja, prin prisma lui Harry.

În povestirile lor, fanii au venit cu fel și fel de idei care au umplut bine golurile. Uneori, Dudley se dovedea și el a fi fost abuzat, chiar dacă în feluri mai subtile. Apoi, îmi amintesc de un fanfic, „Harry Potter and the Psychic Serpent” de Barb LP, în care cearta lor cea mare era legată de refuzul lui Lily de a-și vindeca mama de cancer prin magie, ceea ce rezolva și problema „Ce s-a întâmplat cu bunicii lui Harry?” (N-am mai citit povestea de foarte mulți ani, habar n-am cât de bună e de fapt. Dar a fost faimoasă la vremea ei.)

Astea fiind zise, data viitoare intrăm mai tare în pâine!