Hei, v-ați dorit vreodată să participați la un sport de echipă și să fiți atât de buni încât să câștigați toate meciurile, să fiți mai tari și decât inamici, și decât coechipieri, iar toată lumea să vă iubească? Exact asta i se întâmplă lui Harry când descoperă Quidditch, sportul jucat zburând pe mătură (e tradus la noi în edițiile vechi ca Vâjthaț).

„Quidditch” e o denumire care cuprinde, oarecum, numele celor trei tipuri de mingi din joc. Primul tip e quaffle, o minge mare și inertă, aruncată de colo-colo de jucători și care trebuie trecută prin unul dintre cele trei coșuri verticale ale echipei adverse (ca un fel de bascheto-fotbal). Fiecare „gol” valorează zece puncte. Al doilea tip de minge e bludger; există două bludgere mici care zboară singure și atacă jucătorii pentru a-i încurca. Și ultimul tip de minge e snitch, aurie și înaripată, care se ferește de toată lumea și pe care trebuie s-o găsească și s-o prindă câte un jucător din fiecare echipă. Jocul se termină când e prinsă mingea asta, care valorează 150 de puncte. Echipele sunt formate dintr-un portar, trei atacanți, doi indivizi care se ocupă de bludgere și un individ care vânează mingea aurie. Mingile astea au și denumiri traduse, dar cum citesc cartea în original și nu-mi amintesc denumirile din ediția Egmont, iar pe cea Arthur n-am prea deschis-o, dar probabil că diferă… rămânem cu cele în engleză.

Harry, aflat la primul său antrenament de zbor pe mătură, reușește să prindă din zbor un glob de cristal printr-o manevră spectaculoasă, așa că e băgat în echipa de Quidditch a casei Gryffindor, pe poziția de prinzător de minge mică și aurie. Și, bineînțeles, e genial de bun. Lumea se așteaptă de la el să-i conducă pe culmile victoriei. Ceea ce va și face.

Invenția sportivă a lui JK Rowling a câștigat o grămadă de fani în lumea reală, chiar dacă regulile și sistemul de punctaj sunt ciudate. Pe de altă parte, haosul are haz: e o debandadă generală cu roluri foarte clare și un sport de echipă în care poți să-ți faci treaba singur, fără să trebuiască să te încurci cu pase și alte nebunii. E o combinație excelentă care le oferă și extrovertiților, și introvertiților, și bătăușilor ceva de făcut.

S-a inventat chiar și o variantă non-magică de Quidditch care se joacă în diverse țări. M-am uitat foarte scurt la clipuri ale sportului din lumea reală, par foarte amuzante, dar n-aș avea răbdare să le urmăresc mai mult. Între noi fie vorba, după ce JK Rowling a decis să facă mai mult activism anti-trans decât orice altceva, iar ligile au început să-și pună și problema încălcării trademarkului, sportul și-a schimbat denumirea în Quadball.

Dar chiar dacă fanii iubesc sportul, JK Rowling și-a pierdut puternic entuziasmul pentru el, dându-și seama că e destul de greu să faci ceva nou și interesant pentru fiecare meci. Primele trei cărți au Quidditch cu întâmplări interesante, dar în a patra scoate campionatul pentru a lăsa loc pentru alte evenimente, iar în a cincea îl elimină pe Harry din echipă. Și gata cu Quidditch.

În prima carte, însă, e într-un loc de frunte și se desfășoară extraordinar - antologic pentru personajele prezente și memorabil pentru cititori. Mătura lui Harry începe să se comporte aiurea în timpul jocului din cauza unui blestem, aproape aruncându-l jos de pe ea. Harry de-abia reușește să se țină de ea până când blestemul e întrerupt - iar la final descoperim că a reușit chiar să și prindă mingea aurie, aproape înghițind-o! E un adevărat erou al sportului!

…Parcă țin minte că JK Rowling spunea odată că ideea de bludgers i-a sunat bine când a scris cartea pentru că voia să bată pe cineva. E de înțeles. Și eu aș vrea să dau drumul unor bludgers uneori ca să-i urmărească și să-i bată pe cei care mă enervează.

Centauri, oglinzi, suspecți de serviciu și mult fandom

E normal ca în primul volum să întâlnim unele dintre elementele cele mai des amintite din fandom. Pe de o parte, e cartea în care cunoaștem lumea și în care se pun bazele tuturor cunoștințelor noastre ulterioare despre magie și vrăjitori. Pe de altă parte, pentru că seria a fost publicată gradat, sunt elementele peste care fanii au avut timp să treacă cel mai des, studiind, analizând, căutând indicii despre deznodământul final.

Așa că să vorbim despre ceva ce mai apare (centauri), ceva ce nu mai apare (o oglindă magică) și adversari memorabili (Draco Malfoy și Severus Snape).

Harry întâlnește centaurii în pădurea interzisă, unde e salvat dintr-o situație nasoală de Firenze, un centaur care-l ia în spate și-l duce într-un loc mai sigur. E prima oară când avem de-a face cu previziunile (în cazul de față, astrologice) și ni se sugerează că destinul lui Harry e destul de important (nu zău). Și centaurii, și profețiile vor face o revenire în volumul cinci, dar până atunci se descurcă binișor ca elemente de decor în peisajul magic.

Alt element interesant, dar care rămâne uitat, e o oglindă magică peste care dă Harry din greșeală într-o noapte. Aflăm că oglinda este „a lui Erised” (adică „a dorinței” în engleză, doar că „dorință” e scris invers) și că îți arată lucrurile pe care ți le dorești cel mai mult. În cazul lui Harry, îi arată familia care a murit înainte să apuce s-o cunoasă. Ideea oglinzii a rămas întipărită în inima fandomului, fiind folosită uneori pentru a discuta despre lucruri precum psihologia personajelor (ce ar vedea personajele tale dacă s-ar uita în oglinda lui Erised?), dar apărând uneori și în poveștile scrise de fani. Una dintre seriile mele favorite („The Mirror of Ecidyrue” de starbrigid) leagă oglinda lui Erised de alt obiect magic din serie și o transformă într-un artefact mistic cu puteri spectaculoase. (Chiar recomand seria lui Starbrigid. E una dintre cele mai tari pe care le-am citit recent. Primele șase volume sunt excelente, iar volumul șase m-a omorât. Bine, volumul șapte a fost un pic dezamăgitor după, dar chiar și așa, „The Mirror of Ecidyrue” a fost una dintre descoperirile mele favorite de anul trecut. Îmi vine s-o tipăresc și s-o leg în volum(e). Doar că nu știu să leg cărți. Argh.)

Și dacă tot vorbim de fandom: tot în „Harry Potter și piatra filozofală” facem cunoștință cu suspecții de serviciu, antagoniștii noștri de zi cu zi, indivizii cu care Harry dă nas în nas constant și care-l calcă pe nervi. Primul e Draco Malfoy, băiat de bani gata dintr-o familie de aristocrați, cu nasul pe sus și crezând că totul i se cuvine. Al doilea e Severus Snape, profesorul de poțiuni, care îl urăște pe Harry din prima clipă și de care Harry e absolut convins că vrea să fure piatra filozofală.

Draco Malfoy a devenit unul dintre favoriții fanilor, apărând din nou și din nou în poveștile lor (chiar și în cea de care ziceam mai sus, „The Mirror of Ecidyrue”, în care e personaj principal și se întoarce în timp ca să-și retrăiască viața începând de la 11 ani ca să salveze pe cineva). JK Rowling n-a fost prea încântată de pasiunea pentru Draco, probabil pentru că l-a scris gândindu-se la oameni cu adevărat neplăcuți. Dar probabil și pentru că are o viziune destul de simplistă asupra oamenilor buni și răi, pentru că prea lipsesc antieroii din serie.

În creațiile fandomului, Draco a primit uneori rolul de antierou, sau măcar de antagonist simpatic. Una dintre cele mai cunoscute serii, „The Draco Trilogy” de Cassandra Claire a avut o caracterizare atât de puternică a lui Draco în sensul ăsta încât s-a vorbit multă vreme de „Draco în pantaloni de piele” pentru a se face referire la variantele de antagoniști transformați de fandom în personaje mult mai atractive. Aș recomanda seria, doar că Cassandra Claire a fost implicată într-un scandal de plagiat, iar poveștile ei erau cam lungi și cam plagiate oricum. Dar e ok! A ajuns scriitoare profesionistă sub numele de Cassandra Clare, scriind populara serie „The Mortal Instruments” care a fost adaptată și în serialul „Shadowhunters”. Iar acolo n-a mai plagiat.

La fel ca Draco Malfoy, Severus Snape a devenit și el un favorit al multor fani și a fost transformat și răstransformat în diverse feluri în imaginația scriitorilor. Nici în cazul lui n-a fost prea entuziasmată JK Rowling să afle că are atâția fani, dar eh. Fandomul a vrut antieroi.

Ce e mai interesant e că unii fani au creat o religie bazată pe Snape, cu teologie și slujbe și legături spirituale cu Snape și tot tacâmul. Eu am ratat complet treaba asta la vremea ei pentru că grupurile respective stăteau mult pe LiveJournal, un site pe care nu eram activă. Am aflat de ea doar recent, dar am înțeles că s-a cam stins.

Între Snapeists/Snapewives și LessWrong, avem deci două mișcări similare cu sectele pornite din Harry Potter, care nu puteau fi mai diferite una de cealaltă. Două secte nu sunt foarte multe, dar totuși e ciudat că există și două.

Marea cursă cu obstacole pentru piatra filozofală

N-o să vă mint. M-am plictisit un pic recitind primul volum, parțial pentru că mi-l aminteam destul de bine, dar parțial și pentru că e atât de previzibil. Pe alocuri se simte structura colțuroasă din spatele lui - dar nicăieri nu se simte la fel de clar ca la finalul cărții.

„Harry Potter și piatra filozofală” se termină într-o cursă cu obstacole numai bună să fie rezolvată de elevi din primul an de Hogwarts… dacă sunt suficient de isteți și de pregătiți. Harry, Ron și Hermione își dau seama că obiectul misterios care i-a obsedat toată cartea (piatra filozofală) e apărat de o serie de teste, iar furtul va avea loc în curând. Deși încearcă întâi să vorbească cu un adult despre bănuielile lor, nu sunt crezuți, așa că decid să salveze chiar ei lumea.

Trec printr-un test în care înfruntă o plantă magică, joacă un joc de șah gigantic (Ron e cel care ia deciziile), zboară pe mături ca să prindă o cheie, nu se confruntă cu un alt trol (primul a fost deja bătut când Harry și Ron s-au împrietenit cu Hermione, iar cel de acum e deja învins), rezolvă un test de logică cu poțiuni (Hermione își dă seama ce și cum) și în cele din urmă Harry ajunge singur la final.

Hoțul nu e persoana la care se aștepta. Nu e Severus Snape, antipaticul profesor de poțiuni, ci Quirrel, omul cu turbanul. Iar sub turban se ascunde nimeni altul decât maleficul Voldemort, dușmanul a tot ce e bun pe lume, cel care a încercat să-l ucidă pe Harry când era mic! A rămas fără corp, dar e ok, poate să-i posede pe alții.

Cursa cu obstacole e genul de element care te face să simți cu adevărat că e o carte pentru copii. E un cadru organizat, iar probele pot fi depășite (cu câteva bătăi de cap) de niște copii de 11 ani, cu ajutorul cunoștințelor deja acumulate. Dacă Dumbledore voia cu adevărat să ascundă piatra vieții, putea să n-o lase la capătul traseului, ci s-o ducă altundeva. Sau putea să inventeze probe mai dificile. Sau putea să nu roage profesorii să o păzească și să nu anunțe toți elevii unde găsesc ceva interesant în școală.

(Putem crede că Dumbledore a ascuns-o așa pentru că voia ca Harry s-o găsească, poate ca să-i trezească instinctele eroice. Putem crede că Dumbledore întindea o cursă pentru hoț. Putem crede multe, dar nu avem nicio dovadă concretă în text.)

Pe de altă parte, suntem într-un roman pentru copii și logica asta artificială funcționează acolo: sunt niște copii excepționali fiecare în felul lui (Hermione cu informațiile, Ron cu logica, Harry cu zborul și cu dorința de a face bine) și deci reușesc să învingă obstacolele, iar binele câștigă. Aici chiar mai mult decât în restul cărții se simte că JK Rowling mergea pe o formulă destul de strictă.

În curând, JK Rowling avea să evolueze destul cât să iasă din limitele unei aventuri școlărești, avântându-se într-o lume mai largă și mai ambiguă, cu personaje memorabile și locuri în care ai vrea tare mult să ajungi. Dar recitind acum primul volum al seriei pot să spun cu mâna pe inimă că, dacă ar fi păstrat calitatea și stilul de aici neschimbate, Harry Potter n-ar fi ajuns să un fenomen mondial de o talie atât de mare, ci ar fi fost probabil doar una dintre multele serii de aventuri pentru copii care își găsesc un loc în inima unora, dar de care mulți nu află niciodată (îmi trec prin minte „So You Want to Be A Wizard” de Diane Duane sau „The Worst Witch” de Jill Murphy). „Harry Potter și piatra filozofală” e o carte plină de imaginație în detalii, bine scrisă, dar nu chiar atât de ieșită din comun. Imaginația zburdă, dar nu pe cât de mult o va face ulterior. Chiar dacă structura de roman polițist te ține în priză, temele majore și abordările sunt previzibile: avem un vrăjitor foarte bun, un vrăjitor foarte rău, o școală magică, niște sport, niște prieteni, mult decor fantastic și cam atât.

JK Rowling va explora lucruri mai interesante în următorul volum al seriei, al cărui titlu va fi un pic mai misterios decât „…și piatra filozofală”. „Harry Potter și Camera Secretelor” păstrează secretul monstrului, chiar și atunci când acesta își bagă coada în coperta primei ediții. Data viitoare vom începe să vorbim, deci, despre o carte care s-ar fi putut numi „Harry Potter și șarpele enorm din beci”.