Mi-ar fi plăcut să încep recenzia asta cu o propoziție precum „Antologia IA7 din colecția Seniorii Imaginației nu este al șaptelea volum al vreunei serii”, dar scriind cuvintele astea mi-am dat seama că am greșit titlul. L-am verificat. Cartea se numește de fapt „IA7 – Antologia Colecției Seniorii Imaginației 2022” și acum sufăr de întrebări existențiale. Colecția asta e compusă din romane și nuvele, iar antologiile sunt publicate anual? Cam asta ar fi, nu? Și probabil publică doar autori consacrați (sau bătrâni, presupun). Dar dacă e antologia colecției, textele ar fi prezente în restul colecției, iar aici sunt doar antologizate? Altfel titlul ar avea mai multă logică să fie „Antologia IA7 - Colecția Seniorii Imaginației 2022”.

Bine, de fapt, nu știu dacă ăsta e titlul. Am luat denumirea din pagina de gardă, dar poate e o greșeală. Pe copertă scrie „IA7 - Inteligență Artificială”. Pe cotor scrie mare „Antologiile seniorii imaginației (2022) - IA 7” (da, cu spațiu), iar micuț, în partea de jos, „Antologie SF. Colecția seniorii imaginației. Serie nouă.”

Știi că lucrurile merg bine când titlul cărții e un mister. /s

În fine. IA7 nu e al șaptelea volum al vreunei serii, ci doar primul. Denumirea vine de la faptul că reunește șapte povestiri despre inteligența artificială, deși nu toate sunt despre inteligența artificială. V-am lămurit? Grozav, țineți-vă bine, pentru că trecem la partea dificilă. Poveștile din antologie, care sunt atât de antologice încât ieri am început să le citesc, azi le-am terminat, iar acum deja îmi pleacă din memorie.

„Dezumanizare” - Lucian-Dragoș Bogdan

Omenirea s-a cărat în spațiu și a început să se bazeze din ce în ce mai tare pe tehnologie. Ca să nu-și piardă calitatea umană, inchizitorii verifică orice e nou pentru a se asigura că nu se pierde specia. Un tip de pe Marte are un fel de habitat care se propagă singur și care teraformează planeta în timp, absorbind și conștiințele oamenilor morți și transformându-le în plante (sau poate doar pe ale unora). Inchizitorului venit să vadă treaba nu-i convine, închide habitatul, tipul care-l făcuse ajunge să facă muncă de jos cărând diverse prin spațiu. Inchizitorul îl prinde făcând și treaba asta, întoarce armele contra navei lui și aproape că-l omoară. Individul ajunge pe Venus unde e legat la aparate care-l țin în viață, dar reușește să se transfere complet în mașinărie, să pună mâna pe embrioni umani și să pornească prin spațiu. Din motive care-mi scapă, îl prinde pe inchizitorul venit în inspecție în tehnologie și îl poartă și pe el spre lumea cea nouă, ca să construiască împreună noua omenire.

Povestea e slab scrisă. Atât de slab încât inițial nu e clar că tipul de pe Marte e tot tipul de pe navă. Nu mi-e clar nici de ce-l vrea pe inchizitor în aventura de extindere a omenirii - i-o fi picat cu tronc omul, habar n-am.

Dialogurile nu prea strălucesc, decorurile nici ele. O povestioară de duzină care ar putea fi mișto dacă ar fi scrisă bine și ar avea mai multă profunzime, dar de unde nu e, nici IA-ul nu cere.

„În buclă” - Silviu Genescu

Povestea asta ar trebui dată la admitere la limbi străine, filologie și filozofie. Nu, nu pentru că e profundă, ci pentru că dacă reușești s-o citești și să reții ceva din ea, o să ai răbdarea necesară pentru a citi lucruri care au sens. Cum ar fi Huizinga. Sau Derrida.

Un individ verifică IA-uri ca să se asigure că nu se apucă să ucidă omenirea. În timpul unei astfel de verificări, o IA izolată de internet reușește să-i hackuiască implanturile și să plece cu el în lumea largă. Deznodământul e clar din clipa în care aflăm că tipul are implanturi electronice, dar Silviu Genescu reușește să umple 40 de pagini cu explicații lungi despre pseudo-tehnologie.

Uneori ajung la masă cu programatori care vorbesc de ale lor. Și chiar dacă nu știu ce e un wrapper de gRPC, tot sunt mai interesante conversațiile și au mai multă logică pe care pot s-o prind din zbor și mai mult suflet decât a pus Genescu în povestea lui care conține, teoretic, și niște personaje.

Ah, și aproape uitasem: prima replică a personajului principal e una în care se referă la sine ca „motherfucker”. Am râs. Ăsta-i pericolul când bagi engleză aiurea: individul mai înjură și de mama proprie.

„Mai fluid” - Alexandru Lamba

Povestea lui Alexandru Lamba e clar mai bine scrisă decât cele două de dinainte, dar asta e o afirmație care nu spune multe. E echivalentul lui: „Și-a fost frumos la concert?” „Daaa, a fost mai bine ca atunci când se îmbată vecinu’ și cântă imnu’ țării la două noaptea.” Adică, orice om normal ar spera ca asta să fie situația. După Genescu, însă, e greu să estimezi calitatea unei povești.

Un el și o ea într-un califat aflat sub dictatură. Ea e artistă și face o sculptură refuzată la expunere pentru că nu e destul de fluidă. El o reface printr-o chestie tehnică complicată, „sculptând-o” prin jeturi de apă atent calculate să pornească și să se oprească atunci când e momentul.

…Unde e inteligența artificială? Ah, califul-dictator are copii cu IA. Sau e el însuși un IA. Nu știu.

Lumea e destul de interesantă, cred, personajele sunt meh. Concluzia e legată de artă și de faptul că oamenii nu vor doar să creeze, ci și să fie recunoscuți pentru asta pentru că au vanitatea lor. Are un pic de schepsis, iar din punctul ăsta de vedere mi se pare că funcționează ca povestire scurtă, dar cumva n-am fost convinsă de filozofia din spate.

„O veste tristă” - Cristian M. Teodorescu

Cristian M. Teodorescu e om de știință care activează în mediul academic românesc și asta se simte. E un text pe care-l citești pentru că prezența la el e obligatorie ca să intri în examen. E un text pe care-l citești ca să treci în anul următor. E un text pe care-l citești azi și-l uiți mâine.

„O veste tristă” e un pseudo-necrolog al unui tip care studiază genialitatea și momentul de „evrika!”, dar se dă cu extrema dreaptă și probabil moare de covid-19. Sunt sigură că autorul voia să ne comunice ceva, dar e mai ermetic decât borcanul cu miere pe care l-am chinuit cu toate cuțitele, prosoapele și încălzirile la aragaz fără să ajung nicăieri. Naiba știe, poate-s bancuri de profi de științe de la facultate.

„Băiatul și mașina” - Daniel Timariu

E plin de plastic pe pământ. Nu știu de unde, dar zboară prin aer, ucide natura, acoperă totul și trebuie recoltat. O fi erupt vreun mega-vulcan cu plastice. Un băiat ia sacii de plastic captați din atmosferă și se duce să-i vândă la oraș, mergând cu mașina lui vorbitoare. Mașina promite să-l învețe chestii despre tehnologie, dacă îi face hatărâul cu niște lucruri.

Ar fi fost mai ok dacă Daniel Timariu nu ne-ar fi dat linkuri la articole din „The Guardian” despre microplastice găsite în zăpada din Antartica și în oameni, pentru că legătura cu lumea reală scoate și mai tare în evidență faptul că acoperirea pământului de plastic liber e absurdă.

Povestea nu duce real nicăieri. Probabil se bazează pe atmosfera post-apocaliptică și pe mașina vorbitoare ca să impresioneze, dar nu reușește să ne ia ochii suficient cât să nu mai vedem câte probleme are.

„Terminator Picard” - Dănuț Ungureanu

Dănuț Ungureanu și-a publicat fanfic-ul. Un Picard cam Borg de felul lui vine în trecut să oprească crearea filmului „Terminator” din motive, dar nimerește în 1995 în Ferentari, unde dă de trei băieți cam idioți și rămâne ca să tragă la măsea.

Dănuț Ungureanu are un stil ok… dar complet nepotrivit pentru povestea asta. Toate personajele sună a șmecherași de București, inclusiv Picard, a cărui personalitate o ratează atât de tare încât îmi venea să urlu „OoC” (out-of-character) la fiecare pas. Nu există un Picard aici, există un drojdier care arată ca Picard și are istoria lui Picard, dar e unchiul care trage la măsea și vorbește și gândește tot ca atunci când era șmecheraș în tinerețe. E un pic penibil. E genul de poveste de care s-ar fi făcut mișto, pe vremuri, pe Godawful Fan Fiction. E probabil o coincidență că site-ul era la început axat pe fanfiction Star Trek - dar voi chiar mai credeți în coincidențe?!

(Era un site a cărui existență era controversată, pentru că era răutăcios față de foarte mulți autori aflați la început, dar hei.)

În altă ordine de idei, de ce pana mea se publică fanfiction în volum? Singurul motiv pentru care nu s-a trezit încă nimeni din România cu probleme e că o antologie ca IA7 e atât de puțin importantă și atât de ignorată încât n-a aflat CBS de ea - alții din străinătate s-au trezit cu mesaje de la echipa legală a CBS pentru proiecte bazate pe Star Trek și făcute non-profit. E și mai riscant s-o faci pe bani.

Ce noroc să fii atât de irelevant! Fanii citiți din străinătate au avut probleme de-a lungul vremii. Ai noștri efectiv nu au avut niciodată vreun motiv să cunoască legislația în vigoare. Nu i-a ars Anne Rice, distrugându-le viețile, nu s-au certat cu Marion Zimmer Bradley, nici măcar nu le-a zis George R.R. Martin că sunt de căcat că scriu ce scriu.

Adiție ulterioară: Ah, era să uit. M-am contrazis cu cineva dacă „Terminator Picard” e o povestire scrisă în 1995 sau în ziua de azi. Argumentul său era „e scrisă în 1995 și republicată azi, pentru că umorul e foarte scremut și stilul de bășcălie e învechit - în plus, cui îi mai pasă atâta de Picard în ziua de azi?” Argumentul meu era „e scrisă în ziua de azi, pentru că Dănuț Ungureanu a uitat complet de hiperinflația anilor ‘90. A scris de o sticlă de vin de 22 de lei - la cursul de atunci, ar fi însemnat 0,01 dolari americani.” Din câte am căutat, pare că eu am avut dreptate. (Luați de aici cursul istoric leu/dolar.)

„Morning Glory” - Cristian Vicol

Bătaie între găști futuriste pentru droguri. Ce-i mai bun, sinteticul sau naturalul? Poate naturalul, pentru că personajul nostru visează la vaci când îl ia și se simte mai uman, dezactivându-și temporar cipul din creier. Nu știu exact unde era inteligența artificială… și nici exact care era ideea, pierdută undeva între bătăi, droguri și o gagică foarte sexy care se dă la protagonist pentru motive care țin de convențiile genului. (Genul e: „text scris de un bărbat care crede că femeile sunt creaturi misterioase care se foiesc sexy și se dau la diverși fără motiv”.)

Nu mă mir că SF-ul românesc nu e recunoscut nicăieri. Dacă asta e tot ce pot seniorii, mai bine ne ducem să salvăm juniorii înainte să învețe de la maeștri.