Zilele astea am găsit un articol extrem de amuzant - și nu doar pentru că românul care a dat link-ul a uitat să pună citatele în ghilimele, așa că lăsa să se înțeleagă că el însuși ar fi mare profesor pe la diverse universități americane. Aaah, e mișto când se deplânge lipsa culturii exact demonstrând lipsuri.

Articolul e o lamentație cu privire la educația americană din ziua de azi și îl găsiți aici, dar vă fac și eu un rezumat: studenții de-abia intrați la facultate în SUA sunt oameni de treabă, dar inculți. Nu e vina lor, e vina sistemului, care promovează multiculturalismul și diversitatea, dar nu promovează cultura occidentală. Sunt lipsiți de istorie, iar lumea vestică se va prăbuși pentru că și-a uitat bazele.

Hai să le luăm pe rând.

Nu este ușor să intri la universitățile unde am predat eu: Princeton, Georgetown și acum Notre Dame.

Ca să clarific ceea ce probabil nu e clar pentru publicul din România: Patrick Deneen, autorul, nu predă în Franța, ci la universitatea Notre Dame din Indiana. Problema pe care o observă nu are, deci, nicio legătură cu Europa.

Studenții din aceste instituții au făcut exact ce li s-a cerut: sunt excelenți la rezolvarea cerințelor („task takers”), știu exact de ce este nevoie pentru a obține o notă maximă la fiecare curs (adică rareori își permit să devină pasionați și pătrunși în vreun subiect), fac rezumate superbe. (…) Sunt crema generației lor, stăpânii universului, o generație care așteaptă să conducă America și lumea.

Altă chestiune: studenții nu au spus ei înșiși că așteaptă să conducă America sau lumea. Deneen spune asta, de dragul retoricii. Vocea lor nu o auzim deloc aici, ci doar pe a lui Deneen.

Diferențele de perspectivă dintre profesori și studenți pot fi enorme. Uite, eu n-am vrut niciodată să conduc lumea, dar, pe vremea când eram la masterat, a existat o colaborare între ai noștri de la UniBuc și ASE. În consecință, la unul dintre examene de la Masteratul de Studii Culturale Britanice a trebuit să discutăm probleme precum „Ești CEO-ul unei companii și afli că persoana pe care ai trimis-o să conducă filiala turcească ia mită. Ce faci?” Mă uitam la foaia de examen și mă întrebam ce aș căuta eu, filoloagă, în rolul de CEO al unei companii internaționale.

Sunt sigură că nouă, filologilor, ni s-au găsit foarte multe carențe în domeniul managementului. Și probablil că și studenților lui Deneen li se găsesc multe carențe în tot felul de domenii cu care nu au tangență.

Dar întrebați-i câteva lucruri esențiale despre civilizația pe care o vor moșteni și fiți pregătiți pentru priviri întoarse și cumva panicate. Cine a luptat în Războiul Peloponesiac? Cine a fost maestrul lui Platon și cine a fost discipolul său? Cum a murit Socrate? Ridicați mâna dacă ați citit atât Iliada cât și Odiseea. Poveștile din Canterbury? Paradisul Pierdut? Infernul?

Pun pariu că lumea care e de acord cu Deneen nu are cultura pe care omul ăsta o cere. E greu să găsești pe cineva care a citit chiar și una dintre cărțile enumerate, darămite pe toate.

(Răspunsurile pe care le-aș da eu acum, la 35 de ani, sunt: atenienii cu spartanii, probabil, ei fiind în Pelopones. Socrate - și discipoli a avut mai mulți, dar bănuiesc că se referă la Aristotel. Bând otravă. Da, am citit „Iliada” și „Odiseea”. Da, și „Povestirile”. Nu, n-am terminat de citit „Paradisul pierdut”. Nu, n-am citit nici „Infernul” și mă întreb de ce n-a pus toată „Divina comedie” pe listă.)

Dar cultura comună pe care o deplânge autorul e de fapt o problemă mai complexă.

Gradul de alfabetizare a fost mult mai mic de-a lungul istoriei decât e acum, așa că au existat limbi de circulație internațională în care se purtau discuțiile intelectuale în anumite zone - prin Europa de Vest rolul era îndeplinit de latină, pe la noi era mai populară slavona (sau ulterior greaca), prin Orientul Îndepărtat erau iar alte limbi…

Dacă voiai să intri în lumea intelectualilor, învățai limba și citeai textele mari, care erau relativ puține. În momentul în care populația s-a mai înmulțit, diversificat și alfabetizat, pe de altă parte, au început să apară și textele scrise în limbi vernaculare, dar s-a păstrat și pasiunea pentru limbile clasice multă vreme, mai ales în zona anglofonă - până în 1960, la Oxford se dădea examen din latină.

(Necesitatea latinei nu e un lucru bun, apropo. Latina nu mai e o limbă de circulație internațională, care să fie utilă și în afara mediului academic; iar în interiorul mediului academic, ocupă practic timpul și eforturile unor studenți care poate vor să facă matematica sau medicina, dar trebuie să dedice timp unui subiect care nu le trebuie și care poate nu-i interesează.)

În plus, Deneen nu e un interlocutor cinstit, pentru că omite cu bună știință să numească lucrurile pe care le știu (cam) toți studenții lui, care au totuși o cultură comună. Shakespeare e o mare obsesie în lumea anglofonă, fiind citit, citat, jucat și prezent pe toate drumurile. Pentru americani, „Huckleberry Finn”, „The Lord of the Flies” și „To Kill a Mockingbird” par să fie cărți de care știu toți. Dar alea nu se pun pentru că… nu sunt clasice? Nu sunt străine? Nu știu exact care e problema lui Deneen.

Cine a fost Saul din Tars? Care erau cele 95 de teze, cine le-a scris și care a fost efectul lor? De ce este relevantă Magna Carta? Cum și unde a murit Thomas Becket? Cine a fost Guy Fawkes și de ce este o zi numită după el? Ce a spus Lincoln în al doilea discurs inaugural? În primul? Ce este Federalistul?

Aici se alintă. Saul din Tars e apostolul Pavel, dar a trebuit să caut informația pe net. „Care erau cele 95 de teze” e o greșeală (evidentă) de traducere, pentru că întrebarea din original era „What are the 95 theses”, care în context e mai degrabă „Ce sunt cele 95 de teze” - mă îndoiesc că Deneen ar fi în stare să le recite pe cele 95 ale lui Martin Luther, puse pe ușa unei biserici pentru a protesta contra direcției în care o luase Biserica Catolică și care ulterior au dus la crearea protestantismului.

Thomas Becket e un nume care mi-e cunoscut, dar din păcate memoria mea în privința numelor e vraiște, așa că inițial am crezut că se referă la cel care a scris „Așteptându-l pe Godot” și mă întrebam ce moarte interesantă o fi avut; în fine, Becket la care se referă Deneen a fost un arhiepiscop medieval din Canterbury care a intrat în conflict cu regele Angliei și a fost omorât când regele a făcut o remarcă nervoasă care a fost interpretată de niște trepăduși ca un îndemn să-i facă felul.

Nu știu cât de important e numele lui Pavel și nici cât de tare ne pasă de soarta lui Becket, dar nu pot să nu mă gândesc că americanii știu foarte multe de președinții lor și că, dacă e vorba de istoria Angliei, probabil pot să povestească de Regina Elisabeta I, de Regina Victoria și nu numai. Deneen ne spune ce nu știu studenții, dar mă întreb ce știu. Și mă întreb dacă e pus pe harță și nimeni n-are chef să răspundă de teamă că ar putea ieși în evidență printr-un răspuns greșit - e și asta posibil.

Nu este „vina lor” pentru ignoranța generalizată în privința istoriei occidentale și americane, a civilizației, politicii, artei și literaturii. Au învățat exact ceea ce noi le-am cerut: să fie ca niște muște, aflate în viață datorită purei întâmplări, într-un prezent fluid.

Uf. Ca niște muște. Sună foarte dur, poate pentru că originalul zice „mayflies” - o specie de insectă, e drept, dar una care e sinonimă cu viața efemeră. (La noi li se spune „efemeride”.)

Altfel, Deneen iar nu e un interlocutor cinstit. Da, tinerii din ziua de azi învață exact ce li se cere, dar așa au făcut mereu. Prezentul nu a fost niciodată bătut în cuie, educația nu a fost niciodată perfectă. Cunoștințele dintr-o zonă au fost mereu în detrimentul altei zone. În Evul Mediu învățai foarte multă teologie, în China imperială administratorii trebuiau să știe mai ales poezie (uneori în detrimentul lucrurilor pe care le aveau de făcut efectiv la muncă), la începutul secolului 19 universitățile precum Oxford nu erau frecventate de prea multe persoane care voiau să facă ceva în viață.

Întotdeauna lucrurile au fost nemulțumitoare într-un sens sau altul. Întotdeauna s-a știut ceva, nu altceva. Întotdeauna au fost probleme legate de ce și cum se cere. Dacă lucrurile s-au schimbat, nu s-au schimbat mereu în rău.

Am căpătat incontestabilul obicei prost de a ne gândi că sistemul nostru educațional este stricat, când de fapt lucrează la capacitate maximă. Ceea ce sistemul nostru educațional își propune este să creeze o amnezie culturală, o totală lipsă de curiozitate, agenți liberi fără istorie, alături de obiective educaționale formate din procese fără conținut și cuvinte sclipicioase neanalizate, cum ar fi „gândire critică”, „diversitate”, „modalități de cunoaștere”, „dreptate socială”, „competență culturală” șamd.

Vreau să vă imaginați ceva. Vreau să vă imaginați că sunteți la Viena în 1890 și că sunteți mari intelectuali austrieci. La facultate vă vin niște studenți de departe și spun că fac parte dintr-un popor de minoritari, dar vor să li se recunoască cultura și vă spun de niște cărți ale unora, Creangă și Eminescu. Cine-a auzit și de ăia? Sau de cronicile alea minore, Ureche și nu-știu-cum-îi-zice? De la înălțimea lui Goethe și a culturii occidentale, „diversitatea” lor e o prostie. Dreptatea socială a unor „vlahi” e o idioțenie. Să facă bine și să lase tâmpeniile astea (sau să le facă în timpul lor liber), pentru că vorbitul de Eminescu subminează istoria culturală a Austriei, împingând studenții spre amnezie culturală și debandadă.

Cam în situația asta e SUA cu minoritățile ei. Conservatorii care plâng că se subinează cultura nu prea vor să accepte că și minoritățile alea au ceva de zis.

Oricum, mi se pare interesant să pui în aceeași oală „totala lipsă de curiozitate” și „diversitatea”. Mi se par profund opuse.

Studenții noștri reprezintă rezultatul unui angajament sistematic de a produce indivizi fără un trecut, pentru care viitorul reprezintă o țară străină, nulități fără cultură care pot trăi oriunde și face orice fel de muncă fără să se întrebe despre scopuri și motivații, instrumente perfecte pentru un sistem economic care răsplătește „flexibilitatea” (geografică, interpersonală, etică).

De unde autorul a pornit cu ideea că studenții lui sunt de treabă, acum îi face în toate felurile. Se plânge de faptul că se predă „gândirea critică” într-o parte, ca apoi să spună că se dorește ca studenții să nu „se întrebe despre scopuri și motivații”, ceea ce e contradictoriu.

Indiferent de specializare sau de obiectul cursului, principalul obiectiv al educației moderne este să îngroape orice specificitate culturală sau istorică și orice identitate care ar putea să se lipească de studenții noștri; să-i facă oameni perfecți pentru companii, pentru o comunitate și o economie moderne care penalizează angajamentele serioase. Eforturile de încuraja aprecierea pentru „multiculturalism” arată un angajament pentru a eviscera orice moștenire culturală specifică, în timp ce moda actuală a „diversității” relevă o implicare completă în omogenizare deculturalizantă continuă.

Deci, cu cât înveți mai mult despre culturi diferite, cu atât se eviscerează mai mult specificul și cultura devine mai omogenă. Hmmmm.

Ok, hai să fiu generoasă. Presupun că vrea următoarele:

• un trunchi comun cu cultura occidentală clasică, din care se revendică
• un trunchi comun cu cultura englezilor, din care se revendică
• cultură americană de secol 19, pentru că e a lui

Probabil că vede înlocuirea unei părți a programei „vechi” ca fiind o înlocuire cu nimic specific. Probabil că logica e că, dacă se învață textele altora, nu se mai învață ale lui. Superficialitate peste tot, fără a merge în adâncime nicăieri.

Dar ignoră:

• elementele culturale comune pe care americanii le au totuși în comun (Shakespeare, Twain, ceva istorie americană)
• faptul că și „cultura occidentală” e un mod de apreciere multicultural (Dante e italian, Chaucer englez, Martin Luther e neamț)
• faptul că niciodată cultura generală din școală nu are cum să fie foarte specifică, ea trebuind să fie o cultură generală. Specializarea începe să se contureze în facultate și există abia după

Pentru Deneen, istoria culturală e doar una: „occidentală” până e americană și urmând un parcurs aproape fluid și simplu, în care italienii, nemții, englezii sunt o apă și un pământ care se continuă în SUA. Se luptă cu „diversitatea” și „multiculturalismul” fără să recunoască faptul că și istoria pe care o propune el e diversă și multiculturală.

Deneen vede parcursul marii culturi doar din avion și ignoră cu desăvârșire ce e aproape de el. Îl vede pe Homer, dar nu vede cultura negrilor americani. Îl vede pe Dante, dar pare să refuze hispanicii de la el din ogradă. La fel ca intelectualul austriac din 1890, strâmbă din nas la pretențiile altora de cultură.

Articolul lui nu e doar o ieremiadă despre decăderea studenților și a declinului educației, ci un atac deschis contra valorilor noi, contra ideilor de reinterpretare a istoriei, contra acceptării faptului că în SUA există mai mult decât doar indivizi britanici care au cucerit Vestul și și-au făcut propria țară. Când tai educația pe contururile propuse de el și vezi ce rămâne pe dinăuntru și ce rămâne pe dinafară, descoperi propunerea unei viziuni osificate asupra culturii, cu „actualități” atât de vechi încât nici urmașii urmașilor celor implicați nu mai sunt în viață.

Cu alte cuvinte, nu pare un interlocutor cinstit… sau poate nu pare unul informat. Dacă are mai multe de zis, bravo lui, dar am impresia că cineva cu o cultură un pic mai vastă îl poate încuia cu întrebări de genul, „Cine a zis vae victis și în ce context?” sau „De ce Dante și nu Sf. Augustin?”

Fiecare cultură are lucruri importante pe care vrea să le predea tuturor, dar și lucruri lăsate pe dinafară în ciuda faptului că sunt relevante sau chiar cunoscute. Nu e spațiu pentru toate, dar se conturează totuși niște înțelegeri comune, un trecut comun, niște referințe comune. Și la noi, și la alții.

Iar dacă vreți să înțelegeți cât de absurde sunt plângerile că „tinerii din ziua de azi nu învață la școală X”, să-mi amintiți să scriu un articol care să fie doar o listă lungă de cărți mari care ar da bine într-o bibliotecă de bază româno-universală, ca să vedem cât se întinde.