Chuck Tingle a început, probabil, ca o glumă. În 2014, un autor a început să scrie și să publice sub pseudonim cărți pornografice cu cele mai absurde teme: un triceratops miliardar homosexual, un inorog motociclist, „Fundception: Un fund într-un fund într-un fund” (2015), diverse satire ca „Futut de liră: transformat în homosexual de implicațiile socioeconomice ale ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană” (2016) și nu numai.

În biografia scrisă la mișto, Chuck Tingle afirmă că e mare maestru de taekwondo și are un doctorat în masaj holistic. Locul nașterii? O localitate n-a mai existat din 1977 și nici înainte nu era tocmai populată. Exact ce-ai scrie despre tine în momentul în care publici cărți porno despre dinozauri extratereștri și nu ai chef să afle colegii și prietenii ce faci în timpul liber.

În 2016, Chuck Tingle își vedea liniștit de treabă, distrându-se cu pornografia lui, când un grup conservator de fani SF, Cățelușii Triști (Sad Puppies) au decis că erau foarte, foarte supărați că nu se mai promovează SF-ul de modă veche, iar tendințele actuale din SF și fantasy sunt prea „corecte politic”. Ce să facă, deci, Cățelușii noștri? S-au pus pe scandal la premiile Hugo.

Premiile Hugo sunt numite după Hugo Gernsback (editor SF), nu după Victor Hugo, și sunt acordate foarte democratic prin votul publicului de la Convenția Mondială de Science Fiction. Ca să fie scandalul cât mai mare, Cățelușii Triști au căutat cea mai absurdă povestire scurtă SF pe care s-o promoveze la mișto, l-au găsit pe Chuck Tingle și au votat în masă una dintre povestirile lui.

Tingle nu a avut niciun cuvânt de zis în treaba asta. Nu i-a convenit să fie folosit pe post de paiață de conservatori supărați și a spus treaba asta explicit. Dar știrea despre scandal a ajuns departe și multă lume a ajuns să-i știe numele, să vadă titlurile cărților lui și să încerce să afle mai multe despre autorul picat în mijlocul discuției.

Sub acoperirea pseudonimului și a unei biografii absurde, scriind deseori fără atenție pentru regulile de punctuație, Chuck Tingle nu putea fi legat de nimeni și de nimic, deși mulți și-au dat cu părerea cu privire la identitatea lui reală și au făcut tot felul de speculații.

Mă gândesc că a fost un moment destul de bizar pentru Tingle. Probabil că nu și-a imaginat la modul serios că ar putea să fie nominalizat la Hugo pentru pornografie cu dinozauri (la fel cum Irina Binder probabil că nu speră la o nominalizare la Nobel pentru „Fluturi”) și probabil că nu s-a gândit nici că o să ajungă în lumina reflectoarelor atât de brusc.

Un clovn cu o biografie voit exagerată și contradictorie, construită în glumă și cu ironie, Chuck Tingle ar fi putut face orice. Ar fi putut să dispară în neant. Ar fi putut să continue tot ca înainte. Ar fi putut s-o ia razna. Alți clovni de internet se ascund în spatele unor scuze ca satira și pamfletul ca să fie răutăcioși, să dea șuturi și apoi să râdă de ceilalți, ca să creeze scandaluri și să enerveze lumea. Chuck Tingle, însă, a ales să-și păstreze imaginea de clovn, dar să meargă înainte purtând stindardul iubirii și acceptării de sine. Cu o pungă roz pe cap, cu ochelari de soare, Chuck Tingle e clovnul sincer, omul care crede până la capăt în iubire, în bunătate, în acceptare, în a fi tu însuți și a fi blând cu cei din jur. În condițiile în care pe social media toți se înjură, Chuck Tingle crede în bunătatea din oameni.

…și e un individ foarte perspicace și inteligent, capabil să facă observații interesante despre lume chiar și când scrie pornografie plină de greșeli de tipar.

Camp Damascus

„Camp Damascus” („Tabăra Damascus”) e primul lui roman publicat tradițional la o editură (chiar una de prestigiu, Tor). E o carte horror, nu una pornografică, dar normal că a trebuit să văd cum scrie Chuck Tingle în momentul în care are și o echipă editorială în spate și abordează un gen nou. Mă așteptam la ceva bun, dar chiar și așa am fost plăcut surprinsă să văd cât de bun poate fi - mai ales pentru ceva care seamănă puternic cu un YA horror.

YA-ul e un gen care nu mă mai încântă foarte tare de la o vreme încoace. Mi se pare de obicei superficial și pe partea de creare a lumii, și pe partea de poveste de dragoste; au apus vremurile în care „Jocurile foamei” făceau furori datorită criticii sociale și a întorsăturilor de situație surprinzătoare. De prea multe ori am dat de lumi construite fără noimă, de distopii fără sens și de povești de dragoste în care nu mi-e clar cine sunt protagoniștii și de ce se plac.

Chuck Tingle ia însă formula de YA și construiește pe ea cu aceeași sinceritate cu care afirmă pe social media că iubirea e adevărată. Tinerii se îndrăgostesc. Tinerii luptă contra răului. Tinerii salvează. Iubirea învinge. DAR.

Rose e o fată care locuiește în Neverton, Montana, un orășel foarte creștin, și face parte dintr-o grupare extrem de credincioasă. Cam fanatică, mai exact. Cam sectantă.

E o fată cuminte care are 20 de ani și încă nu a terminat liceul, pentru că secta ei îi scoate din școală pe elevi câte un an în ciclul gimnazial și cel liceal pentru a studia doctrina. Rose își iubește părinții, iar ei o iubesc pe ea. Nu e petrecăreață din fire, nu o interesează alcoolul și cu atât mai puțin alte stupefiante, dar atunci când o cunoaștem își face curaj să plonjeze în apă de pe o stâncă înaltă, așa cum fac prietenii ei. E inteligentă, foarte curioasă și are o memorie foarte bună, așa că știe tot felul de detalii despre tot felul de lucruri, chiar dacă părinții îi spun s-o lase mai moale cu reținutul și să fie mai ancorată în lume și în credință.

Rose e o fată normală. E o fată sectantă. E o fată care are o viață bună și un cap pe umeri. E o fată un pic diferită de cei din jur pentru că îi place să rețină tot felul de date despre orice o interesează, își planifică din timp discuțiile ca să fie sigură că știe ce să spună și are tendința să bată din degete atunci când se simte stresată. Are încredere în prieteni, în familie, în comunitate. E simpatică. E un personaj atât de bine construit: chiar dacă vezi nebunia din jurul ei, nu o simți pe ea ca fiind nebună. Trăiește conform lucrurilor pe care le știe, conform normelor societății din jur, crezând (ca noi toți) în valorile familiei. Are idei, are pasiuni, le mai întoarce vorba unora-altora. Dar de unde totul pare roz în ochii ei, ca cititor începi să vezi din ce în ce mai multe semne îngrijorătoare - chiar și pe lângă evidentele derapaje religioase ale sectei.

Am zis mai sus că Chuck Tingle e un om perspicace și inteligent. E atent la lumea din jur și blând cu ea. Dar mai mult decât atât, e capabil și de multă subtilitate - care nu apare atât în partea clasică de horror a romanului și nici în finalul aventurii (care sunt previzibile și extrem de clare ca mesaj), ci e împletită în toată povestea.

Există monștri cât se poate de reali în „Camp Damascus”, creaturi care pot trece prin pereți ca să atace și să ucidă. Dar există și celălalt tip de monștri, oamenii care-și fac rău unii altora, iar acolo Tingle surprinde bine atât psihologia agresorilor, cât și pe cea a victimelor, cu oscilațiile și complicațiile lor, cu justificări și dubii. Iar dincolo de asta, există și un fir foarte subtil simbolic de tip basm, pe care era cât pe-aci să-l ratez, dar care se integrează atât de bine cu celelalte încât ratarea lui n-ar fi lăsat niciun gol evident în poveste; să-l vezi e doar un bonus.

Aveam speranțe de la cartea asta, dar mi-au fost depășite.

Secte și nu numai

Atenție, câteva spoilere.

Rose locuiește într-un orășel religios care are o singură mare industrie: o tabără de conversie extrem de scumpă, dar cu rezultate 100% garantate - niciunul dintre tinerii trimiși acolo nu recidivează și niciodată nu mai au tendințe homosexuale.

În cazul în care ați avut norocul să nu știți de lucrurile astea, în viața reală există terapie de conversie și tabere de conversie prin care se încearcă transformarea homosexualilor în heterosexuali prin tot felul de metode care o dau și în tortură. Chuck Tingle nu a inventat ororile astea; oameni reali au făcut-o și uneori își trimit copiii să fie torturați în speranța că vor deveni „normali”. Terapia de conversie a fost scoasă în afara legii în diferite locuri de pe glob.

Tot ce face Chuck Tingle e să aducă ideea asta într-un roman horror și să-i adauge un plus de supranatural. Nu că Rose are inițial foarte mult de a face cu tabăra respectivă, în afară de faptul că știe că e în oraș. Nu, problemele lui Rose încep atunci când, după ce sare de la înălțime în apă, ajunge seara acasă și scuipă insecte vii (efemeride, decide ea), iar părinții îi spun că se mai întâmplă - chiar dacă par îngrijorați. Între timp tu, om normal, stai și te întrebi ce fel de părinte reacționează atât de nonșalant.

De fapt, tu ca cititor o să vezi problemele mult mai repede decât Rose - Rose e inteligentă și atentă la lumea din jur și se poate prinde de multe lucruri, dar e constrânsă de circumstanțe. Când și societatea, și oamenii care țin la tine îți spun că ești beat și să te duci să te culci, e greu să te prinzi că problema e la toți ceilalți. Dar pe măsură ce trece timpul, Rose vede din ce în ce mai multe semne că ceva nu e în regulă și începe să aibă tot felul de momente în care-și amintește fragmente de lucruri pe care nu le poate plasa. Din când în când, remarcă prezența unor ființe ciudate, care par să fie demoni, și care urmăresc diferite persoane - printre care și pe ea. Cu o minte profund analitică, Rose decide să studieze problema și să facă experimente, exact în modul în care i se tot spune să nu facă, pentru că uneori trebuie să ai credință.

Îmi place enorm delicatețea lui Chuck Tingle în reprezentarea ei: nesiguranța, zbaterea între încredere și oroare, realizarea faptului că nu este acceptată de comunitate așa cum e (își dă seama că e lesbiană), scepticismul care o face să întoarcă totul pe toate părțile, teama de orice, curajul în fața neprevăzutului… Foarte metodic, foarte analitic, Rose își desface toată lumea în care trăiește, o studiază și încearcă să găsească o cale de scăpare atât din ghearele demonilor (pericolul imediat și supranatural), cât și din ghearele celor din jur. Concluziile la care ajunge și refuzul de a mai avea vreodată de-a face cu orice legat de vreo biserică sunt complet de înțeles.

Îmi place și că Rose are minte și nu se teme s-o folosească. Se pregătește cât de mult poate ca să scape cu viață și nu lasă multe la voia întâmplării. Caută informații, caută aliați, caută explicații - iar Chuck Tingle o ajută să ajungă la alte personaje care au trecut prin experiențe similare și care au ajuns la concluzii un pic diferite despre viață și lume. Există o varietate de moduri în care oamenii pot reacționa la traume, inclusiv religioase, iar Tingle nu se sfiește să arate o diversitate de răspunsuri sănătoase, fără să sugereze un răspuns suprem.

Într-un fel, „Camp Damascus” e o carte despre monștri care vânează într-o comunitate religioasă. În alt fel, „Camp Damascus” e o carte despre problemele de a fi într-o sectă, chiar și atunci când oamenii par fericiți, iar familiile se iubesc; există interese și minciuni, orbire și răutate mascată ca bunătate. Poate că asta face Chuck Tingle cel mai bine: ia niște lucruri din lumea reală, le pune într-o lume magică, iar apoi îți arată exact unde dor. Forța poveștii vine nu din stereotipuri; uneori, și personajele negative au părți bune, care devin cu atât mai teribile când sunt folosite pentru rău.

O poveste despre LGBTQ, copilărie și marginali

Rose e lesbiană. Rose este autistă. Rose are 20 de ani și e încă tratată ca un copil de părinții ei, care vor s-o educe în așa fel încât să fie fata ideală.

La începutul cărții, o fată remarcă faptul că Rose pare că n-are umbră - „la fel ca Peter Pan”. N-am citit cartea aia din copilărie, dar uitându-mă puțin pe net, văd că umbra lui ar fi interpretată ca un simbol al trăsăturilor sale; în același timp, Peter Pan însuși e băiatul care a rămas etern mic. O parte din Rose e deci ascunsă, dar, mai mult decât atât, Rose însăși e încă un copil, la nivel funcțional. Dezvoltarea ei e întârziată artificial, atât prin atitudinile sectei, cât și prin atitudinile părinților, care-i urmăresc mișcările și încă în controlează viața. În ciuda faptului că Rose trăiește într-o aparentă armonie cu ceilalți și în fericire, lucrurile nu sunt așa cum par. E forțată să fie copil. Iar în momentul în care nu poate, în care tendințele ei naturale ies la iveală, Rose scuipă muște la fel ca fata babei din poveste, pedepsită supranatural pentru că nu se supune regulilor pentru fete cuminți. (Aici e zona simbolică de basm de care vorbeam mai sus și care era să-mi scape.)

Iubirea părinților ei e una care vede toate trăsăturile „pozitive” ale lui Rose și le neagă pe cele „negative”, unde „pozitivul” și „negativul” sunt stabilite arbitrar, în funcție de moralitatea sectei. Părinții ar face orice ca să-i ștergă caracteristicile negative, corectând-o constant, urmărind-o clipă de clipă, încercând s-o împingă în direcția corectă. Vor de la ea să fie normală și bună.

E o poveste care sigur rezonează cu persoanele LGBTQ, care știe multe despre părinți care resping ideea că ar putea avea copii care nu se supun moralității lor; și e o poveste care sigur rezonează cu comunitatea autistă, în care sunt atâția părinți care caută să-și „vindece” copiii diferiți, ca să nu mai aibă gesturi și apucături ciudate. E o poveste care sigur rezonează cu toți cei cărora li s-a zis, într-un fel sau altul, că sunt minunați și iubiți, dar ar trebui să se străduiască mai tare să fie ceea ce nu sunt.

E interesant modul în care pune Chuck Tingle problema: da, poți forța pe cineva să aibă un comportament diferit, da, poți să-l chinui o vreme ca să facă ce vrei tu, da, poți să încerci să-l strunești și să vrei să-l convingi să facă lucrurile „bine”, dar nu poți să-i schimbi natura. Tot ce poți să faci e să-l blochezi undeva, să-l transformi dintr-o ființă autonomă într-una care nu poate crește, căreia nu-i e bine, și care în cele din urmă nu va mai putea duce presiunea. Iar dacă faci toate lucrurile astea, poți să-i faci extrem de mult rău, chiar și cu intenții bune; sau poate mai ales cu intenții bune și cu toată dragostea din lume.

„Camp Damascus” e un horror care se axează pe temerile marginalilor: de a fi capturat, de a fi „îndreptat” până nu mai ești tu, de a nu mai avea dreptul să decizi pentru tine, de a pierde lucrurile pe care le iubești și persoanele pe care le iubești, de a ți se fura umanitatea pentru a fi „reparat”. Într-un fel, îmi amintește de „Stepford Wives” de Ira Levin, în care bărbații dintr-un orășel își înlocuiesc nevestele cu copii fizic identice, dar care sunt neveste perfectă, fără dorințe proprii, complet dăruite familiei - dar Chuck Tingle își încheie povestea nu cu o înfrângere totală a spiritului, făcută prin trădarea celor dragi și a întregii comunități, ci cu o victorie (parțială, e drept) în care protagoniștii înving, iar iubirea e reală. Nu neapărat că iubirea ar garanta victoria, dar e reală și înseamnă ceva.