Traducerile literare sunt… sunt. Unele sunt mai bune, altele mai rele. Unele sunt mai strălucite, altele indiferente. Unele sunt arhaizante sau dau în mintea copiilor fără motiv, transformând vocea autorului dintr-una modernă/adultă în ceva care sună de parcă nepotul s-ar preface că vorbește ca pe vremea stră-străbunicului.

E greu să rezolvi unele probleme. Nu oricine poate face dialogurile să sune natural, nu oricine poate scrie cu accent, nu oricine stăpânește vorbirea urbană - traducătorii au talente diferite și nu mereu ajung să lucreze pe proiecte potrivite talentelor lor.

Dar știți ce nu e foarte greu? Să menții consecvența termenilor într-un proiect. Cu alte cuvinte, să traduci mereu un termen în același fel.

Amu’, dacă întrebăm traducătorii literari și editurile, o să aflăm tot felul de motive pentru care treaba asta e foarte dificilă și nu se poate face, dar motivele se rezumă de fapt la două mari și late:

• editurile nu sunt interesate de treaba asta;
• și traducătorii nu sunt plătiți destul cât să-și bată capul.

Bine, ar fi și un al treilea motiv, care de fapt e cel din umbră: industria de carte de la noi e grăbită și săracă. Întrebați cam pe oricine care a lucrat la o editură și o să aflați că totul se face cel mai des pe genunchi, cu bugete mici, multă zbatere și prea puțin timp liber pentru a schimba sisteme. În lipsa bazelor solide, problemele se tot amână până cresc suficient de mari încât rezolvarea lor să devină dificilă, iar inerția să facă lucrurile să se rostogolească în continuare greoi și ineficient.

E greu ca un traducător care primește la tradus al treilea volum dintr-o serie să caute termenii de care are nevoie în primele două cărți - dacă nu le-a citit și nu le are, dacă nu are acces nici măcar la versiunile lor digitale ca să caute cu ctrl+f în original și apoi să încerce să găsească același loc în traducere, îi poate lua zile întregi, pentru care nu e plătit. De fapt, și varianta cu ctrl+f e tot foarte costisitoare ca timp - și tot neplătită.

Dar problema consecvenței termenilor ar trebui să se poată rezolva simplu: n-ai nevoie decât de o listă, care să funcționeze ca glosar.

Cum faci un glosar?

Ce mă bucur că ai întrebat, interlocutorule imaginar!

Glosarele se pot face în multe feluri. În traducerile de jocuri sau software, ai softuri specializate care-ți permit să introduci și să găsești foarte repede atât termeni consacrați, cât și traduceri anterioare. E și normal: fiecare proiect software tinde să fie complex. Jocurile pot să aibă sute sau mii de termeni specifici, programele pot avea formulări standard care să creeze o voce consecventă a programului, iar echipele de traducători trebuie să funcționeze, pe cât posibil, fără să apară diferențe prea mari între traducerile membrilor lor. Proiectele nu vin într-un singur calup, ci mici bucățele din ele sunt trimise în fișiere diferite, pe durate de timp lungi. Nimeni nu poate reține toți termenii și companiile sunt conștiente că oamenii vin și pleacă din echipă. E nevoie de software, pentru că la probleme complexe ai nevoie de soluții eficiente - altfel ar fi haos.

Dar industria de carte e un pic diferită. Cărțile sunt relativ unitare, sunt traduse de obicei de o singură persoană, nu primesc o mie de actualizări pe parcursul anilor, iar termenii pe care-i introduc sunt, de obicei, puțini. Așa că e fezabil să traduci o carte într-un editor de texte și s-o trimiți la editură într-un fișier .doc, apoi să treci la următoarea. Doar n-o să fie nevoie de termenii inventați dintr-un roman fantasy în orice alt context decât respectivul roman fantasy, nu?

Greșit. Uneori, romanul fantasy face parte dintr-o serie și al doilea volum e tradus la câțiva ani distanță de primul, iar traducătorul nu mai știe exact ce soluții a inventat. Alteori, următorul volum din serie ajunge la alt traducător. Sau, dacă e un roman de sine stătător, poate echipa de marketing are nevoie de traducerea unui termen pe care-l știe doar în limba originală. Ceea ce părea inițial o non-problemă (traducerea termenilor apare doar în textul efectiv al cărții) devine o problemă mai mică sau mai mare, atunci când cineva are nevoie de termenul respectiv.

Cu alte cuvinte, e bine să ai un glosar, chiar dacă ai impresia că nu-ți trebuie.

Glosarul se face în același timp cu traducerea, nu după. Dacă îl faci după, sigur uiți să treci termeni în listă.

Practic vorbind, un glosar simplu se poate face așa: scrii termenul în limba-sursă. Lângă el, scrii termenul în limba-țintă. De exemplu: „Ability power - Puterea abilităților”. Când ai un nou termen, treci la următorul rând și-l scrii și pe acela. Și tot așa. Dacă vrei, poți face glosarul într-un tabel .xls, așa cum am avut noi o vreme un glosar pentru unul dintre jocurile la care lucram.

Deoarece lucrăm pe calculator și există miracolul ctrl+F, care-ți permite să cauți un cuvânt oriunde într-un fișier, lista nu trebuie neapărat să fie alfabetică sau organizată în orice alt fel (chiar dacă organizarea o face să arate mai frumos).

Ajută și să pui indicații generale undeva la începutul listei. De exemplu, „Numele proprii nu se traduc” sau „Numele de locuri se traduc” sau „Numele vrăjilor se scriu mereu cu literă mică”.

Fișierul se păstrează deschis în timpul lucrului și se accesează la fel cum se accesează și browserul în care cauți pe google/în dicționare online diverse expresii sau cuvinte: cu alt + tab. Dacă vrei să faci o rotație între mai multe ferestre deschise, ții apăsat alt și apeși tab de câte ori e nevoie ca să ajungi pe fereastra care-ți trebuie. Trăiască scurtăturile! N-ai nevoie de mouse!

Cum păstrezi glosarul?

Dacă nu ai o echipă în care să ai extrem de multă încredere și care trebuie neapărat să lucreze în același timp pe același proiect, glosarul se păstrează așa:

1. Inițial există doar la traducătorul care-l face.
2. Traducătorul trimite glosarul împreună cu traducerea la editură. Se salvează unde se salvează și traducerea.
3. Redactorul primește glosarul și se uită pe el când e nevoie. Îl corectează/completează dacă traducătorul a uitat ceva sau dacă redactorului nu-i convine o traducere și vrea s-o schimbe.
4. Glosarul se păstrează undeva în apropierea traducerii după ce traducerea e gata (în folderul cu toate variantele proiectului, dacă ăsta e sistemul în care se țin fișierele; dar asta ține de arhiva fiecărei edituri).
5. O copie a glosarului se trimite către oricine are nevoie de el, atunci când îl cere: marketing, traducători noi ai seriei.
6. Noii traducători îi aduc adăugiri când traduc un volum nou și trimit varianta actualizată înapoi odată cu traducerea nouă.
7. Redactorul aruncă o privire pe glosarul nou ca să se asigure că traducătorul nou n-a făcut greșeli în el (șters termeni etc.), apoi îl păstrează ca versiune actualizată.
8. E bine să păstreze și versiunea veche de glosar, eventual cu un nume terminat în „versiune veche (dată)” - pentru cazurile în care apar probleme pe parcurs, dar cu grijă să nu se confunde versiunile și să nu se piardă cea nouă.

Nu aș ține glosarul într-o versiune unică în cloud - deși am făcut fix asta pe un proiect, șansele să-l șteargă cineva din greșeală sunt, din păcate, nenule. Nu vrei să-l pierzi.

Cum convingi traducătorii să facă un glosar?

Îi plătești special ca să-l facă. E o muncă în plus. Da, le e și lor utilă în cele din urmă, dar este o muncă în plus. Ca să te asiguri că o fac, îi plătești. Nu trebuie să fie o sumă enormă, mai ales că îl pot face pe parcurs fără să se străduiască prea tare. Cât 2 pagini de traducere? Cât 3? Cât 4?

Sunt sigură că cineva va strâmba din nas, mai ales că termenii originali + traducerile s-ar putea să formeze o listă mai scurtă de o pagină. Da, glosarul s-ar putea să iasă mai „scump” decât cartea, dar tot va fi ieftin comparativ cu volumul de câteva sute de pagini. În plus, plata pentru glosar răsplătește nu un singur lucru, ci două:

• în primul rând, timpul salvat pentru căutarea termenilor în text data viitoare când e nevoie de ei;
• în al doilea rând, creativitatea traducătorului, care a petrecut timp să-i inventeze.

Legat de al doilea punct: vrei să ai o plată fixă pentru glosar, ca să nu simtă nimeni nevoia să traducă și ce n-ar trebui ca să mai adauge niște bani… dar vrei să faci lumea să simtă că efortul creativ e răsplătit și că merită să petreacă o jumătate de oră în plus să se gândească la termenii de bază. Știu de la mine: când toate cuvintele sunt plătite la fel, dar te ciocnești de x termeni noi de tradus într-o perioadă scurtă de timp, parcă ți se face lehamite și începi să te gândești că e cam mult de muncă pentru aceiași bani pe care-i faci traducând „Ana are mere.” Cu un pic de recunoaștere, parcă vine și cheful să-ți bați capul mai tare.

Trebuie să pornească de la edituri

Chiar dacă sunt traducători care sunt foarte de acord cu tot ce spun eu aici, care ar vrea ca lucrurile să se facă așa, nu e suficient. Cu un traducător care-și bate capul nu se face primăvară. Chiar dacă un traducător face un glosar (gratis) pentru un roman, editura s-ar putea să nu-l folosească la adevărata lui valoare. S-ar putea să uite că există. S-ar putea să nu se gândească să-l dea echipei de marketing sau PR. S-ar putea să nu-l trimită către cel care traduce următorul volum din serie. S-ar putea să spună „mulțumim, dar nu ne trebuie”.

Editurile au cel mai mult de câștigat din un pic de organizare. Ele sunt cele care vor da bine dacă traducerile lor sunt consecvente, dacă lucrurile merg ușor, dacă echipele interne nu stau să frunzărească disperate cărțile ca să vadă ce să scrie pe site sau în rezumatele de pe coperta a patra. Ele sunt cele care pot impune cel mai ușor standardele și care pot hotărî cum să răsplătească munca asta. De la ele trebuie să pornească schimbarea, nu de la indivizi, nu de la o mitică și niciodată realizată uniune exclusivistă a traducătorilor literari. De la ele, pentru că ele sunt cele care decid cum vor să-și conducă afacerea și ele sunt cele care-și asumă responsabilitatea față de ce pun la dispoziția cititorilor. Ele pot cere ca lucrurile să fie făcute mai bine și mai cu cap și, cred eu, merită să vadă ce schimbări mici pot duce la îmbunătățiri palpabile. Una din ele cred că e tocmai asta, cu consecvența termenilor.