Acum 20 de ani, cineva a venit la mine cu o problemă: voia să descarce muzică de pe internet, dar nu știa cum se face. Era perioada de glorie a serviciilor de file sharing și a pirateriei, serviciile de streaming nu existau încă, trupele nu erau pe Youtube. Era un adevărat Vest Sălbatic.

Așa că i-am povestit: uite, chestia pe care vrei tu s-o faci se numește „piraterie” și nu e legală, dar e trecută cu vederea. Dacă o faci, nu urla în gura mare. Bun, se descarcă un program de file sharing, să zicem Kazaa. După ce-l descarci, cauți fișiere cu comenzile astea și programul îți spune cine are fișierele respective. Apoi le descarci de la el.

„Dar eu nu vreau să descarc de la alții,” mi-a zis persoana în cauză. „Vreau să descarc de pe internet.”

N-am reușit să-l conving că așa se descarcă de pe internet. El insista: nu de la oameni vrea, ci de pe net. Nu mai știu dacă totuși și-a instalat Kazaa sau dacă a renunțat la ideea de a fi pirat, dar a fost prima mea întâlnire cu o neînțelegere crasă a tehnologiei. Pentru mine, crescută cu calculatoare, era clar că „internetul” nu e un loc, e un sistem. E o autostradă, nu o mașină. Când „te sui pe autostradă” ca să ajungi într-un oraș, nu e suficient să mergi și să te așezi pe asfaltul de la intrare.

Ca să descarci un fișier, el trebuie să existe undeva: pe un CD, pe un DVD, pe un stick USB, pe un hard disk, pe calculatorul tău, pe calculatorul altcuiva. Fișierul e informație, iar informația trebuie să fie scrisă undeva. E o serie lungă de „1” și „0” care, citită într-un anumit fel, dă un text, un clip video, un clip audio. Acel „cloud” de care se vorbește nu este un nor magic care plutește conceptual în eter, ci e o etichetă frumoasă pentru un depozit de calculatoare pornite la care nu ai acces fizic, dar pe care le poți accesa ca să încarci și descarci lucruri.

Dar pentru interlocutorul meu, lucrurile astea nu erau deloc clare. Acum, ignoranța interlocutorilor e ascunsă de interfețe prietenoase, metafore precum „cloud” și software făcut ca o cutie neagră intuitivă: nu știi de ce merge, dar merge cam cum ți-ai imagina. (Până nu mai merge)

Mai ușor de accesat, mai greu de priceput

La început, aveai două opțiuni dacă voiai să folosești calculatorul: 1. Învățai pe bune o mulțime de concepte, ca să poți să-ți faci treaba; 2. Îți notai o serie de pași care, la fel ca o instrucțiune magică, te ajutau să realizezi un lucru anume.

Nu o să intru în detalii despre cum arătau lucrurile înainte de Windows, dar chiar și după ce a apărut Windows, trebuia să știi lucruri ca „ce e o extensie de fișier?” sau „ce e un executabil?” sau „ce e un folder?” Trebuia să ai o idee destul de clară despre conceptele legate de calculatoare, altfel dădeai de probleme când trebuia să deschizi un anumit gen de fișier, să cauți codecuri ca să vezi filmulețele primite, să-ți dai seama cum să instalezi programe…

Acum, o mulțime de lucruri care înainte ne dădeau bătăi de cap sunt automatizate. Unde ajung descărcările de pe net? Deseori, într-un folder ales de alții, care se numește „Downloads” (pe calculator putem încă să-l schimbăm). Cum faci să ai același fișier disponibil pe mai multe dispozitive? Îl trimiți în „cloud”, dacă nu cumva se trimite singur pentru că așa vrea Microsoft. Unde instalezi un program? Unde-o fi.

Dar și lucruri care înainte erau simple acum devin complicate. Înainte, dacă dădeam clic pe meniul „Start” din Windows, vedeam toate programele din calculator, de obicei pe categorii. Jocurile aici, programele de alte tipuri acolo. Acum văd „Pinned” și îmi apar lucruri pe care nu le am pe calculator, cum ar fi aplicația TikTok. E haotic, nu e clar ce e al meu și ce nu.

Iar telefoanele mobile sunt același lucru, dar mai rău. Nu pot să-mi organizez fișierele în ele. Vin de obicei cu o mulțime de aplicații preinstalate (unele utile, altele puse acolo ca să fie). Mi-e greu să conving aplicațiile să salveze documente unde vreau eu, nu unde vor ele.

Asta înseamnă că e mult mai ușor pentru un începător să dea clicuri și să facă ce vrea. Poate s-o „bunghească” ușor… până se strică ceva. Are nevoie să-și organizeze fișierele pe telefon? Mm. Ghinion - poate ar prefera să-și ia o aplicație care să facă ce vrea el. Merge ceva greu și nu știe de ce? O fi telefonul vechi și de-aia, trebuie cumpărat unul nou (chiar dacă problema ar putea fi că e sufocat de zecile de aplicații instalate și ar fi suficient să ștergi niște lucruri și telefonul ar merge ca nou).

E greu și să faci ceva de capul tău, fără să se bage o mie de firme peste tine să-ți vândă lucruri. Cât timp te învârți în lada cu nisip pentru copii, merge bine. Când vrei să ieși, hop - o mie de piedici.

Cum arată analfabetismul tehnologic azi

Ce-i un cont de e-mail?

Există oameni care nu știu să folosească decât WhatsApp și alte tipuri de messenger și fie nu înțeleg foarte bine conceptul de e-mail, fie nu au adresă de e-mail deloc. Asta înseamnă, în cazurile bune, că vor trimite documente importante și vor avea discuții de business într-o conversație lungă, în care informațiile relevante vor fi îngropate. Nimeni nu găsește nimic ușor și toată lumea pierde timp și nervi încercând să-și amintească ce s-a stabilit acum 5 luni. (Prin comparație, pe e-mail pot găsi ușor și conversații de acum 10 ani.)

Dar în cazuri mai rele, asta duce la pierderea conturilor în alte părți. Una dintre cele mai ușoare metode de a recupera un cont de pe un site e să ceri recuperarea parolei prin e-mail; dar există oameni care cred că adresa de e-mail e un fel de semnătură digitală, așa că își fac cont de social media după cont de social media de fiecare dată când sunt deconectați sau își uită parola. Ideea că ar putea primi un e-mail în care să fie ajutați să-și recupereze contul le e străină; nu prea înțeleg că adresa de e-mail e ca cea poștală, primești plicuri cu chestii de interes acolo.

În cel mai rău caz, lipsa de înțelegere a ce înseamnă adresă de e-mail duce la probleme de securitate. Chiar recent, am auzit de cineva care primea constant e-mailurile altcuiva. Primea informări despre comenzi, confirmări de creare a conturilor și tot așa. Cu alte cuvinte, putea să-i spargă orice cont. Mai mult decât atât, îi știa și adresa de acasă și numărul de telefon, pentru că le tot primea pe mail.

Nefiind o japiță, i-a scris analfabetului tehnologic pe WhatsApp, spunându-i să nu mai introducă adresa aia de e-mail peste tot, pentru că nu-i aparține. Analfabetul s-a enervat crunt. L-a luat la rost că încearcă să-l înșele, l-a întrebat cine se crede de zice că-i „aparține o adresă de e-mail” și l-a blocat pe WhatsApp.

„Să-i anulez comenzile?” se întreba ne-japița noastră. „Aș putea…” (Până la urmă n-a făcut-o, pentru că erau niște oferte cu timp limitat și n-a vrut să-i facă o răutate atât de mare.)

De unde ne luăm informațiile?

Un alt lucru pe care l-am auzit recent e că sunt din ce în ce mai mulți oameni care folosesc rețelele de socializare pe post de motoare de căutare. Cu alte cuvinte, dacă-i interesează un subiect, deschid Facebook, TikTok, Youtube sau alte site-uri asemănătoare și caută acolo subiectul de interes.

Treaba asta nu e grozavă. În primul rând, rețelele de socializare au funcțiile de căutare groaznice, deci nu știi ce găsești, sau dacă găsești același lucru și a doua oară. În al doilea rând, „Youtube” nu e o sursă de informare. Youtube înseamnă și oameni care știu despre ce vorbesc, și neaveniți care vorbesc ca să se audă vorbind. Oricine poate înregistra un clip pe care să-l pună pe Youtube, oricine poate posta pe Facebook, oricine poate fi pe TikTok. Informația nu e verificată, iar cei care ies în evidență nu sunt cei care au mai multă dreptate, ci cei care sunt mai convingători.

Ca să fii convingător, nu ai nevoie de adevăr. Ai nevoie de farmec, de tehnologie bună și de talent artistic la făcut clipuri video. Trebuie să știi cum să pari sincer, trebuie să știi ce duble să tai ca să ai talent oratoric mai bun, trebuie să ai lumina potrivită, tonul bun. Ai mai multe șanse ca lumea să creadă pe cineva care vorbește simplu, glumeț, deschis, cu aparență de sinceritate, cu paralele ușor de înțeles și referiri la lucruri de bun simț, decât să creadă pe cineva care vorbește în cunoștință de cauză, dar doar își pune camera de filmat pe masă și zice cum îi vine la gură.

Desigur, la problema asta contribuie și faptul că Google nu mai e un motor de căutare bun, ci un spațiu folosit ca Google să vândă reclame. În topul căutărilor urcă nu atât cine se pricepe, ci cine a știut să-și optimizeze mai bine site-ul, iar acum că AI-ul face generarea de spam mult mai facilă, problema doar va deveni mai gravă - mai ales că sfatul de a căuta surse de informare de încredere e înțeles cel mai des ca „surse de informare cu care sunt de acord și care par convingătoare”, pentru că foarte puțini știu cum să verifice dacă sunt mințiți în față. Și de cele mai multe ori nici nu sunt atenți exact cine le dă informația, ca să rețină pe viitor dacă sursa e de încredere sau nu.

Ce ne-ar trebui, dar nu avem și slabe șanse să primim

Ne-ar trebui două lucruri: educație tehnologică de bază și educație științifică de bază.

În cazul educației tehnologice de bază, ar trebui să se explice concepte precum „hard disk”, „e-mail” șamd. Cred că elevii fac așa ceva la școală, dar problema apare des și în rândul adulților, pe care nu ai pârghiile necesare să îi strângi ca să le dai informații care le-ar fi utile.

În cazul educației științifice de bază, ar trebui să se explice nu legile fizicii și alte lucruri care se știu din școală, ci cum îți dai seama dacă o sursă sau un articol sunt pe bune sau tâmpenii. Cum să cauți autorii ca să vezi dacă sunt cine spun că sunt și dacă au pregătirea pe care spun că o au; cum să vezi dacă restul comunității specializate în acel domeniu e de acord sau crede că e o tâmpenie (și de ce spune comunitatea că respectiva afirmație e o tâmpenie). Am auzit prea des că „și știința e un fel de religie”, pentru că oamenilor nu li s-a explicat că metoda științifică înseamnă verificare experimentală, nu doar filozofeală la o bere. Și am auzit prea des și că unora li s-ar pune pumnul în gură pentru că merg contra curentului - ratând faptul că cel mai des li se spune că greșesc oamenilor care… greșesc.

Dar educația e dificilă. Sunt oameni care au crezut în prințul nigerian și în alte mesaje care le promiteau averi în schimbul unei mâini de ajutor, sunt oameni care au cred în păcănele și în tot felul de scheme, sunt oameni care cred în doctrine toxice, în dușmani de clasă inventați, în bau-bau și în chemtrails - nu pentru că sunt neapărat proști, ci pentru că ideile li se par prea atractive ca să le verifice, sau pentru că vor să aibă și ei informații privilegiate și să se numere printre puținii cunoscători. E greu.