Cărți citite în 2023 (și câteva statistici)

Ia să discut și să comentez puțin de ce am citit în 2023. Ca de obicei, am pus aproape tot pe Goodreads, deci puteți vedea lista completă aici.

Întâi, niște statistici.

Cărți citite în total: 120 Cărți abandonate: 8 Raport cărți abandonate din total: 6.66%

Autori români și moldoveni

Cărți de non-ficțiune scrise de autori români (și moldoveni): 5 Cărți de ficțiune scrise de autori români (și moldoveni): 17 Cărți de poezie scrise de autori români: 1 Cărți de autori români pe care le-am abandonat: 5

Din 23 de cărți, 5 sunt abandonate, adică 21,73%.

Abandonuri:

„Identitatea românească” de Ioan Aurel Pop. O colecție de eseuri, introduceri și alte texte de IAP, fără cap și coadă, fără abordare științifică. Pierdere de vreme.
„Solomonarul” de Florin Chirculescu. Un roman aproape neinteligibil, dacă nu ai întâmplător fix aceeași cultură istorică și politică pe care o are autorul.
„În intimitatea secolului 19” de Ioana Pârvulescu. O carte de istorie scrisă cu multe dulcegării și insinuări, dar fără structură. Documentarea există, spiritul critic nu prea.
„Teodosie cel Mic” de Răzvan Rădulescu. O carte de politică scrisă ca un roman pentru copii care m-a făcut să mă întreb „ce căcat citesc aici?”
„Preludiu” de Ileana Vulpescu. Un roman ne-editat și prost tehnoredactat care n-a reușit să mă convingă că are o poveste demnă de a fi citită după primele zeci de pagini.

Alte ciudățenii:

„Cum l-am învins pe Dracula” de Nicole Duțu. Ideea cărții e mișto: un detectiv investighează o crimă, iar făptașul e Dracula, un Vlad Țepeș trecut prin multe care încearcă mereu să-și regăsească și să aibă o poveste de dragoste cu o iubită de demult, care se tot reîncarnează și moare, scăpându-i printre degete. Din păcate, are faze de-ți stă mintea în loc, care trec prin pedofilie și necrofilie. Povestea polițistă nu prea funcționează, povestea lui Țepeș scârțâie și ea, iar titlul e înșelător, pentru că Dracula nu e învins de nimeni.

Surprize plăcute:

„Bucureștiul fanariot” de Tudor Dinu. Am citit doar primele două volume și o parte din al treilea. Deși scrise foarte sec, cărțile sunt excelent documentate.
„Secretele gunoaielor” de Alis Popa. O carte pentru copii cu cap și coadă. Aventuri scrise decent. Nimic atât de spectaculos încât să mă îndrăgostesc la prima vedere, dar chiar ok. O carte pe care i-aș da-o cuiva s-o citească fără să fiu ironică.
„Moartea vine pe bandă de magnetofon” de Haralamb Zincă. Un roman polițist bine scris, care chiar m-a distrat.
„Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte” de Alexandru Lamba. Un roman despre protagonistul universal al romanului mizerabilist, individul care plutește în viață fără să aibă puterea de a face nimic care să-l scoată din depresie. Pe de altă parte, a fost o surpriză excelentă să citesc un roman pentru adulți scris în ultima decadă care să nu îmi filozofeze interminabil despre natura vieții. În plus, Lamba înțelege prea bine condiția personajului lui: nu e un everyman cu care ne putem identifica fiecare dintre noi, e un depresiv care are prostul obicei de a deveni violent.

Benzi desenate

Benzi desenate citite în total: 28 Abandonate: 0

Am recitit seria “The Sandman” de Neil Gaiman, care rămâne excelentă. M-am înhămat și la seriile de manga de la Nemira, care sunt OK, și am dat gata și „A Silent Voice” de Yoshitoki Oima, o serie despre o fată mută și hărțuire.

Nu am foarte mult de spus aici - sau poate că am prea multe și ar mai trebui să mai scriu încă o licență despre „The Sandman” ca să le acopăr pe toate. Ideea la seria aia e că e frumoasă, complexă, evoluează dintr-o serie horror bunicică într-una mult mai meditativă despre natura imaginației și a poveștilor. E o tragedie în stil antic, e un dialog cu marea literatură, e o poveste despre oameni mărunți și problemele lor, e o imagine a marginalilor din anii ‘90, e tot ce ți-ai putea dori de la o carte.

Seriile de manga de la Nemira nu se numără printre marile realizări ale genului (poate cu excepția „Attack on Titan”, pe care tot n-am citit-o), dar merg ca povești ușoare. Îmi place „Mireasa străvechiului mag” pentru desene mai mult decât pentru poveste, de care nu sunt sigură că se conturează foarte bine de la început. „Regatele ruinei” e violentă și nu pare bine planificată în avans. „Lecții de vals” e ok, dar nu foarte memorabil.

„Goodbye Ceaușescu” e un volum de benzi desenate de non-ficțiune scris de un francez care a venit prin România să intervieveze oameni despre viața sub Ceaușescu și viața acum. E chiar mișto scrisă.

Non-ficțiune

Cărți de non-ficțiune citite în total: 18 Abandonate: 2

În materie de non-ficțiune mă interesează mai degrabă studiile (istorice, sociale, literare). Știu că multora le plac dezvoltarea personală, cărțile de marketing, psihologelile, dar am găsit mai multe idei utile pentru viața mea în ficțiune care nu mă sfătuiește în niciun fel decât în basmele celor care dau sfaturi de viață.

Cele abandonate:

„Identitatea românească” de Ioan Aurel Pop. După cum ziceam mai sus: pierdere de vreme.
„Resistance to Christianity” de Raoul Vaneigem. Tezistă. Dificil scrisă. Autorul ar prefera să știți deja despre ce e vorba.

Exces de inutilitate:

„Storythinking” de Angus Fletcher. Autorul vrea să spună că nu e destul să gândim logic, trebuie să gândim și creativ, dar reușește să fie perfect neclar și să mai încurce și datele exacte la care face referință. Filozofie pentru cei care vor self-help sau self-help pentru filozofi. Oricum, o struțocămilă.

Interesante:

„The Wapsipinicon Almanac” de Timothy Fay. O culegere de articole dintr-un ziar din zona râului Wapsipinicon din SUA. Pratic, ce e mai bun din ce s-a scris de-a lungul anilor în revista lor locală. Despre viața în orășelele mici, despre oameni care au fost remarcabili la nivel local. Nostalgie, evenimente mărunte. E ca o poveste pe care o recompui despre un loc exotic care nu mai există așa cum a fost.
„Goodbye Ceaușescu” de Romain Dutter, pe care am pomenit-o și mai sus. Perspective despre România ceaușistă și cea de azi, culese de la români de un francez.
„The Medieval Worlds of Neil Gaiman” de Shiloh Carroll. O carte despre influențele medievale în multe dintre operele lui Neil Gaiman, de la „Beowulf” la „Stardust” la „The Sandman”. Afli și despre ce a făcut Gaiman, și despre cultura medievală. <3
„Cravata roșie” de Ji-li Jiang, o autobiografie despre o copilărie din perioada Revoluției Culturale din China.

Care merită:

„Bucureștiul fanariot” de Tudor Dinu, pe care am pomenit-o și mai sus. Nu merită pentru oricine, dar dacă vrei să afli cum diferă picturile din bisericile fanariote de teoria despre cum sunt pictate, dacă vrei să afli care era protocolul de la Curte când venea un demnitar turc în zonă, dacă te interesează problemele de gunoi ale Bucureștiului fanariot, dacă te interesează întreținerea drumurilor (de lemn!) din oraș, cartea asta are tone de răspunsuri.
„The Women of the Far Right” de Eviane Leidig. O carte despre influencerițele din extrema dreaptă, care se află în situația paradoxală de a promova stilul de viață tradițional în care femeile stau acasă și își văd doar de familie și copii, dar fac carieră în social media.
„You’ll Do. A History of Marrying for Reasons Other Than Love” de Marcia A. Zug. Despre căsătoria din motive care nu țin de dragoste, ci de avantaje, din SUA.

NetGalley

Cărți citite: 10 Cărți abandonate: 1 (10%)

Cărți primite prin platforma NetGalley în schimbul unei recenzii. Pentru că nu sunt primite direct de la editură sau de la autor, am libertate completă să scriu ce vreau despre ele fără jenă și fără teama de a mă trezi cu cineva extrem de nefericit trăgându-mi palme virtuale.

Când mi-am făcut contul pe platformă, am crezut că o să iau o grămadă de romane fantasy, dar realitatea s-a dovedit complet diferită. Iau în schimb multe cărți de non-ficțiune de la Columbia University Press și de la University of Iowa Press - cei din urmă au o serie întreagă despre fandom și din când în când apare ceva nou în ea. Acum, de exemplu, citesc despre teatrul polonez din secolul 19. Sunt teme interesante pe care nu le-aș căuta singură, dar le descopăr când un titlu și o descriere mă atrag suficient încât să cer și cartea. În plus, Columbia University Press traduce tot felul de autori mai obscuri din literatura universală; nu sunt mereu grozavi, dar mai afli ce scrie cineva din Coreea de Nord, de exemplu, sau un comunist european emigrat în Japonia și apoi în China, sau un Sud-American cu idei ciudate.

Fantasy și SF

Total: 58? Sper că am numărat bine. Fantasy: 42? Cred? SF: 8 Fantasy + SF în aceeași carte: 1? Abandonate: 1

Sunt mai multe probleme aici. Prima e că n-am 50 de degete, așa că nu e exclus să sar de la 43 la 41 pentru că am uitat unde eram. A doua e că uneori îmi trec ochii peste câte o copertă și îmi dau seama mai târziu că am uitat un volum. A treia e că genurile fantasy și SF sunt din ce în ce mai vagi. Și a patra e că am băgat „Solomonarul” lui Florin Chirculescu la fantasy pentru că e cu călătorie în timp și poate cu magii, deci definiția pe care o dau genului e mai largă decât a multora. Supereroii i-am băgat la fantasy. Mecha le-am băgat la SF.

Remarcabil de slabe:

„Solomonarul” de Florin Chirculescu. Adevărata fantezie ar fi ca volumul să devină inteligibil.
„Contesa Aneke” de Cristina Nemerovschi. Un haos. Povestea e spusă non-liniar chiar și atunci când n-are sens să fie spusă non-liniar (de ex., personajul pleacă de acasă, ajunge în târg, se uită prin târg, flashback că s-a îmbătat pe drum spre târg). Nemerovschi a vrut să spună o poveste plină de mister și pasiune, dar s-a pierdut pe drum.
„Gothikana” de RuNyx. O carte atât de slabă încât a devenit bună. I-am dat 4 stele pentru că am râs cu lacrimi la ideea că un criminal în serie pleacă cu pianul la drum ca să ucidă oameni prin pădure. Cu pianul. CU PIANUL!!!
„The Buried Giant” de Kazuo Ishiguro. Un fantasy pentru cei care sunt prea buni pentru fantasy. Totul e simbolic. Teoretic, povestea ar putea fi despre lumea arthuriană, practic totul e nașpa și metaforic și nu există un dialog real cu cultura medievală. E despre traumă și uitare și cum uneori e mai bine ca ținutul să fie acoperit de o ceață care să dea amnezie decât ca râcile să existe în continuare. Dacă n-ar fi atât de plictisitoare…
„Cum l-am învins pe Dracula” de Nicole Duțu. După cum ziceam mai sus, ideea sună bine, realizarea e slabă.
„Încotro, Homo Cosmicus?” O colecție de povestiri scurte SF scrise de români. Multă tehnoflecăreală, puține povești.

Interesante:

„The Scum Villain’s Self-Saving System” de Mo Xiang Tong Xiu. O serie chinezească danmei. Un cititor îndrăgostit de romanele wuxia publicate pe internet se trezește într-un roman pe care-l urăște în rolul personajului negativ care urmează să fie ucis cu bestialitate de personajul principal peste un număr de ani. Așa că, în ipostaza de mare maestru cu puteri paranormale, încearcă să se poarte frumos cu discipolul lui, personajul principal, viitor rege al demonilor. Povestea e destul de slab scrisă (sau tradusă?) la început, apoi își dă drumul. Scenele explicite de sex sunt dureroase (atât pentru cei implicați, cât și pentru cititorii care au măcar un dram de educație sexuală, dacă nu chiar experiență), dar eu una m-am distrat.
„Mireasa străvechiului mag”. O serie manga de la Nemira despre o fată deprimată care e luată ca discipolă de un mag străvechi. Sunt „căsătoriți”, dar ce înseamnă asta mai exact nu e încă prea clar. Deocamdată învață să facă magie și se implică în aventuri supranaturale mai mult sau mai puțin interesante.
„Iron Widow” de Xiran Jay Zhao. O carte despre o Wu Zetian reinterpretată. Multă furie contra oprimării fetelor din China de acum un secol. Mașinării enorme, conspirații sexiste, și tehno-magie. Nu un triunghi amoros, ci chiar o triadă.
„Ancient Appetites” de Oisin McGann. O carte fantasy istorică. Mașinăriile sunt vii și funcționează ca niște animale (poți îmblânzi o motocicletă?), iar personajele fac parte dintr-o familie veche și foarte dubioasă.
„Babel” de R.F. Kuang. Secolul 19. Oxford. Magia se face prin inscripționări ale unor traduceri pe plăci de argint. Cartea asta o citești pentru atmosfera academică excelent redată, o iubești pentru explicațiile detaliate despre cuvinte (sau nu; în funcție de cititor) și îți dai seama că are mari lacune doar când o termini și te gândești mai mult la ea. Nu te gândi mai mult la ea.

Excelente:

„The Sandman” de Neil Gaiman. Am explicat mai sus.
Seria „Murderbot” de Martha Wells. Un hibrid om-robot creat pentru pază se uită la seriale și, când e nevoie, salvează oameni. Povești polițiste spuse excelent din perspectiva lui Murderbot însuși și cu cea mai mișto descriere a unor ființe non-umane (cum ar fi Murderbot; sau o navă). Vii pentru aventură; rămâi pentru că te distrezi prea tare.
Brandon Sanderson. Omul scrie fantasy de parcă ar scrie SF: lumile lui au reguli clare și bine organizate, se descoperă, se inovează, se găsesc rezolvări inteligente. În plus, devine din ce în ce mai bun pe măsură ce scrie mai mult. Dacă „Elantris”, primul lui roman, e destul de simplist și pe alocuri naiv, „Tress of the Emerald Sea” sau „Yumi and the Nightmare Painter” au o scriitură solidă și un pic de poezie în descrierea atmosferei. Ba am impresia că începe chiar și să scrie personaje. Oricum ar fi, te prinde.
Seria „Temeraire” de Naomi Novik. Asta e un pic mai de gustibus. Novik e o scriitoare bună, dar „Temeraire” e prima ei serie publicată. Pentru o poveste cu un dragon vorbitor care luptă în războaiele napoleonice, acțiunea e surprinzător de lentă, dar descrierile despre război surprinzător de ancorate în realitate. Mai puțină magie, deci, și mai multe antrenamente de manevre aeriene - și logistică, desigur. Mi-a luat ceva să mă prindă, dar acum chiar îmi place. (Și varianta audio în engleză e foarte bună.)
„Umbrele de sub piele” de Frances Hardinge. Fantasy istoric cu fantome, atmosferă gotică, o familie străveche și extrem de puternică, puritani și o fată încăpățânată care nu vrea altceva decât să supraviețuiască. Ce-mi place la Hardinge e că scrie ca o scriitoare mai veche: cu mister, cu atmosferă, cu subtilitate, cu întuneric, cu impresia că lumile ei sunt largi și tu vezi doar un colț din ele.
„Camp Damascus” de Chuck Tingle. O poveste horror pe care am băgat-o la fantasy doar ca s-o pot menționa aici. Cea mai bună carte despre secte pe care am citit-o până acum, partea horror funcționează și pentru că are demoni înspăimântători, și pentru că oamenii pot fi monștri uneori. Îmi place subtilitatea cu care redă mentalități și psihologii, un lucru la care nu mă aștept neapărat când vin fantome să rupă mâini și să sfâșie oameni.
„Good Omens” de Neil Gaiman și Terry Pratchett. O parodie a filmelor despre Apocalipsă și antihrist scrisă în anii ‘90 (și plină de referințe de pe vremea aia), dar care spune o poveste de sine stătătoare și care a rezistat mai bine decât lucrurile de la care a pornit. Poate pentru că are atât de mult umor. Poate pentru că personajele principale sunt memorabile. Poate pentru că acțiunea te prinde de la început până la final.
„The Adventures of Amina Al-Sirafi” de Shannon Chakraborty. O carte de aventuri în stilul celor „1001 de nopți”, cu un pic de aducere la zi a genului de aventuri și cu un pic prea multe sensibilități de secol 21 pentru gusturile mele, dar altfel te distrezi pe cinste.

O notă despre numărul de cărți citite, Goodreads și altele asemenea

120 de cărți într-un an sunt multe, dar nu facem întrecere aici. Cel puțin, eu nu fac. Și v-aș sfătui și pe voi să nu faceți.

Social media ne îndeamnă să ieșim în evidență și să urlăm din rărunchi că suntem cei mai mari și mai tari - fie cu pozele din vacanță, fie cu recenziile cărților citite, fie cu alte lucruri. După cum râdeam la un moment dat, au ajuns să ne „gamifice” până și jocurile. Dar hai să nu intrăm în toate horele.

Motivul pentru care îmi notez toate cărțile pe Goodreads este tocmai pentru că ele sunt multe, iar memoria mă ajută până la un punct. Uneori îmi aduc aminte de câte un detaliu, câte un fir narativ secundar, câte o idee - și e greu să-mi amintesc exact de unde e acel ceva până în clipa în care trec prin listă și mi se aprinde beculețul. (Bărbatul care repară televizoare, îi ajută pe copii cu matematica și le are cu geopolitica pe care-l știu asociat cu nostalgia? E dintr-un articol din „The Wapsipinicon Alamanac”, dar aș fi stat mult să-mi storc creierii dacă n-aș fi avut lista asta.) Alt motiv e că pot să-mi dau seama din lista unui an exact ce fel de an am avut. E un parcurs care pentru mine e destul de clar, chiar dacă din exterior e mult mai greu de interpretat.

Motivul pentru care citesc atât de mult (și pentru care citesc ce citesc) e că mă distrează. Dacă nu m-ar distra, n-ar avea sens. Uneori mă distrează să citesc non-ficțiune scrisă de oameni implicați în viața academică, deseori mă distrează să citesc fantasy, sunt ani când am chef de clasici, am avut și o perioadă (scurtă) de poezie. Nu aș renunța la plăcerea de a citi pentru a avea numere mai mari sau pentru a câștiga capital cultural din cărți mai „grele”. (Presupun că mă va pocni la un moment dat și un interes renăscut pentru literatură premiată, o să vedem la fața locului cum va arăta treaba asta și când se va petrece.)

Am văzut discuții în perioada asta despre cine, ce și cât citește și zic atât: viața e suficient de grea. N-o faceți și mai grea stabilindu-vă obiective arbitrare, care nu vă aduc bucurii, sau luându-vă la întrecere cu oameni aleatorii. Cum ar fi să mă iau și eu la întrecere cu Alexa Florescu și să încerc să văd mai multe filme de festival decât ea? Ar fi absurd, nici măcar nu mă pasionează subiectul.

(Nu vreau nici să descurajez pe nimeni. Dacă vă plac cărțile și le citiți pe bandă rulantă, rock on!)

Obiective pentru 2024

Vreau două lucruri.

Primul obiectiv e să citesc mai multe cărți vechi. Nu pentru că „e bine” (vezi mai sus), ci pentru că am enervanta tendință de a le amâna pentru un veșnic „mai încolo” deși știu că dacă mă apuc de ele le devorez. Deci, trebuie să-mi fac mai mult spațiu mental să mă apuc de ele.

Al doilea obiectiv e să abandonez mai multe cărți. Vreau să abandonez cel puțin 10. De prea multe ori mă trezesc terminând câte o carte doar ca s-o termin, pierzându-mi timpul și energia cu ea. E momentul să scap de mania asta și cel mai bun mod e să am o normă de cărți de abandonat. Am început deja șontâc-șontâc să merg în direcția asta (8 cărți abandonate în 2023!), dar vreau să insist. Sunt cărți care efectiv nu merită, fie pentru că sunt ele slabe („Preludiu” de Ileana Vulpescu; „Identitatea românească” de Ioan Aurel Pop), fie pentru că nu prezintă interes pentru mine („Cei doi prieteni” de Alberto Moravia; trei manuscrise la prima mână pentru aceeași poveste abandonată de autor).

Asta e tot. Hai, să vină 2024.