De curând am văzut pe cineva întrebând pe Facebook cum definește lumea romanul comercial. Răspunsurile au fost multe, de la „romane scrise pentru a fi vândute” la „romane care se găsesc ușor în magazine” la „romane accesibile” la „romane care îți trezesc sentimente bune” - sau, dacă e vorba de percepție, romanul comercial e cel pe care-l citești și la care nu te mai gândești după.

Răspunsul meu a fost acesta:

Romanul comercial este romanul care, dacă suntem elite intelectuale, le place celor de care nu ne place. Fie că e scris cu cuvinte simple a la Hemingway, fie că e plin de aventură și suspans, precum piesele lui Shakespeare, orice roman poate deveni comercial dacă cineva poate strâmba din nas la el și zice, „Ăsta sigur le-ar plăcea coafezelor sau copiilor.”

„Comercial” e un cuvânt foarte vag, pentru că nu spune nimic despre conținut, ci doar despre percepție. De unde știi care e intenția autorului? Poate că un autor extrem de ermetic scrie în speranța de a fi vândut în milioane de exemplare, dar nu vrea să accepte că ce scrie el nu se vinde. Sau poate că un autor reinventează un gen foarte popular și plin de clișee fără să se gândească la el ca fiind „comercial”, ci crezând că face mare artă.

Apoi, de unde știi cum va fi receptată o carte de public? Dacă mie mi se pare că Chaucer e foarte accesibil, asta-l face comercial? Dacă „Aventurile lui Gulliver” sunt cumpărate pentru copii și privite de sus, fără ca cineva să se gândească la ele prea mult, asta înseamnă că Jonathan Swift a scris comercial, în ciuda faptului că are referințe cu carul la filozofie și multă critică a lumii în care trăia, dar pe care majoritatea nu le mai prind? Dacă eu am citit Hemingway și mi s-a părut simplist și nedemn de vreo analiză mai atentă, asta îl face pe Hemingway comercial?

Etichetele precum „comercial”, „de consum”, „paraliteratură” există nu pentru a denota categorii reale de cărți, ci pentru a trage o linie între ce citim „noi, intelectualii” și ce citește „prostimea”. Unele cărți, genuri și stiluri sunt superioare și consumate de lumea bună, celelalte cărți, genuri și stiluri sunt inferioare și nu trebuie luate în serios. Lucrul acesta e demonstrat de faptul că prea puțini acuză mulțimile de autori care se întrec în a scrie mizerabilism contemporan de faptul că se copiază unii pe alții, scriu „comercial” pentru a câștiga capital cultural (l-ar accepta și pe cel monetar, după cum arată eternele lamentații că „lumea nu mai citește”) și scriu o paraliteratură fictivo-filozofică. Nu, cumva etichetele astea se lipesc mai degrabă de cei percepuți ca având un public „inferior”, iar dacă se întâmplă să le placă celor din vârful piramidei culturale, atunci „își transcend genul”.

Discuția despre ce tipuri de cărți pot să intre sau nu în categoria valorilor nu există de azi, de ieri. Intelectualii au avut mereu genurile lor favorite și au încercat să le excludă pe celelalte, ca următoarele generații de intelectuali să aleagă noile canoane tocmai din ce era exclus. Ce e interesant e că se vede o inversare a gusturilor și o nouă abordare în zonele înalte - chit că la noi se întâmplă cu întârziere. Studiile de cultură media și cultură cu popularitate încep să existe, cărțile din genuri precum fantasy sau benzile desenate intră în canon, avem din ce în ce mai multe analize și critici de valoare asupra unor texte la care până mai ieri se strâmba din nas.

Bine, la noi se mișcă puțin mai greu lucrurile, pentru că suntem mai conservatori ca societate, dar și pentru că mulți dintre scriitorii noștri se copiază și se răscopiază încercând să fie profunzi, iar cei care scriu pentru a fi citiți sunt relativ puțini și prea puțin cunoscuți. Dar chiar și-așa, e amuzant să văd lumea strâmbând din nas la „literatură comercială” când văd deja schimbarea în aer și aștept o revoluție în percepții și în România. Sunt curioasă să văd cum se vor așeza taberele critice în vreo zece ani.