Există ceva mai insipid și totodată stresant decât să mergi la cumpărături de haine și pantofi? Te învârți prin magazine pline-ochi și, pe măsură ce treci printre rafturi și umerașe, îți dai seama că de fapt cauți acul în carul cu fân. Ce vrei tu e un inorog, un phoenix, o creatură mistică pe care n-a văzut-o nimeni decât în legende. Vrei acel obiect care să arate decent, să fie făcut dintr-un material bun, să reziste, să fie comod și să aibă buzunare - ai zice că e simplu, dar începi la un moment dat să ai impresia că ai avea mai mult succes dacă ai căuta o rochie cu crinolină.

Sau în fine, asta sunt eu. Știu că e de bon ton ca tipă să fii înnebunită după cumpărături de haine, dar e una dintre activitățile pe care nu le-am înghițit niciodată și pe care nu prea le înghit nici acum. E o necesitate, nu o plăcere, la fel ca statul la coadă la poștă.

Să-ncepem cu materialele: poliester, acrilic, acrilic și poliester. A, ba stai! Și poliamidă. Cu alte cuvinte, plastic mai bun, plastic mai rău și plastic ale cărui proprietăți n-am stat să le verific. Cauți ceva 100% natural? Sau măcar 80% natural? Ghinion. Plasticul e rege. Mai identific din când în când ceva de calitate după pipăit, dar nu mereu. Stau să verific etichetă după etichetă cu compoziția materialelor de zici că fac inspecție. Ok, renunț. Poliester să fie! E rezistent, termoizolator, se spală ușor, poate fi moale - să zicem că mă împac cu gândul că inspir și înghit plastic zi de zi din propriile haine. Hai cu plasticul!

Urmează confortul. Dacă te-a pus dracul să te naști femeie, hainele tale au șanse sporite să fie incomode. Știu asta, pentru că deseori ajung în zona de bărbați doar ca să găsesc ceva care să fie în regulă. Altfel, pantofii rod în 80% din cazuri, bluzele sunt mai dure la pipăit, au tot felul de locuri în care înțeapă, sunt subțiri de trebuie să le porți în straturi, sunt scurte, sunt multe, sunt ciudate, au gulere de fițe, care trebuie ajustate constant ca să stea, sau sunt trecute peste un umăr ca să ai impresia constant că pică de pe tine. De la distanță, ți se pare că vezi ceva simplu și fără pretenții, dar când te apropii constați că te-ai înșelat.

Rezistența? Nu, frate. O femeie adevărată poartă o haină de 10 ori și pe urmă o aruncă. Aaa, tu vrei un obiect pe care să-l porți de 200 de ori? Ha, ha, joacă mai bine la loterie. Până la urmă găsești ceva care poate are șanse să fie în regulă, dar n-o să afli decât mai târziu. Și pentru că toți suntem niște peștișori aurii care nu știu că lumea a fost și ar putea fi mai bună, nu se plânge nici naiba când haine teoretic bune arată ca ultimele zdrențe după o lună.

În ce privește aspectul, se vede că designurile sunt făcute la kilogram. Unele sunt în regulă, dar altele par să fie modelul #5132 făcut de absolventul obosit luat ca intern la compania de modă. Cum să faci această bluză să fie diferită de celelalte? Ăăă… Asta are o dungă sau o bretea sau o cusătură care arată de parcă ar fi fost pusă acolo de un elefant orb la circ, dar creatorul și-a făcut norma de modele. Destinația acestui obiect de vestimentație a fost dintotdeauna o groapă de gunoi, dar a făcut o tură și prin magazinele noastre.

Ca să nu vă mai spun jalea pe care o simți când te uiți mai îndeaproape la tricotaje și vezi combinația dintre design și realizare dându-se cu capul de pereți ca Bulă în bancuri. Am avut neplăcerea extraordinară de a vedea un pulover tricotat. Bine, zic „tricotat”, dar probabil că era un tricotaj făcut la mașină să fie la metru, așa cum sunt țesăturile la metru. Materialul de bază era alb și era tăiat și cusut de-a-n boulea, strâmb de ziceai că m-ai pus pe mine la mașină și m-ai pus să beau trei beri înainte să mă apuc de treabă. Apoi, modelul era vopsit pe față, probabil cu ceva tiparniță automată - iar cine se ocupase să întindă puloverul nu-și bătuse prea tare capul cu el. Dacă erau îndoituri pe material, le-a lăsat așa - deci când a ajuns la mine puloverul, acolo unde era încrețit nu exista vopsea. Dacă aș fi spălat nenorocenia și aș fi călcat-o, modelul ar fi fost întrerupt de dungi albe aleatorii. Apoi, manșetele erau făcute într-un tricot elastic (așa cum faci de-obicei, să fie strânse pe corp), dar erau atât de întinse încât n-aveau nicio logică. Cu cât mă uitam mai mult la prostia aia, cu atât mai tare mă apucau pandaliile.

La atâta dezastru intervine teoria relativității, care spune că până la urmă găsești ceva care să fie relativ bun - relativ la gunoaiele din magazin, ca să fie clar. Am reușit recent să găsesc o bluză la Zara: 50% lână, 31% poliamidă (adică plastic), 19% alpaca, gri, comodă. Nu era ceva ce aș fi luat în mod normal, dar eram la o tură neprogramată de shopping și în loc să am creierul la mine, l-am lăsat acasă. Am căzut, deci, pradă relativității: bluza era mai bună decât celelalte lucruri din magazin. Azi am luat-o pe mine și am văzut că am făcut o Mare Greșeală: e din colecția „cistită cronică”, atât de scurtă încât când am luat-o pe mine am simțit frigul și prin geaca de iarnă. Ha, ha, ce fraieră sunt. Ce idioată. Ce mă bucur că am aruncat banii pe un căcat. Bine, poate pot s-o port la primăvară. Sau poate pot s-o tai în petice și să fac din ea o frânghie cu care să spânzur creatorii de modă.

„Zara?” or să zică oamenii care știu modă. „Fast fashion? Acolo cauți tu calitate?” Nu, de obicei intru pe acolo și ies în 5 minute pentru că nu găsesc mare lucru. V-am zis, n-a fost ideea mea să merg la cumpărături, nu căutam nimic și nu eram pregătită corespunzător pentru două-trei ore de plimbat prin magazine de haine. Așa că am cedat ideii că ar trebui luat ceva, orice. În realitate, garderoba mea acceptabilă din clipa asta vine din două surse: Columbia și Riot Games. Amândouă dau și rateuri, dar se pare că și magazinele de sport, și firmele de gaming se respectă suficient încât să nu facă rebuturi pe bandă rulantă.

Chestia e că nu vreau haine multe. Am 4 rafturi în dulap, un sertar pentru șosete și alte mărunțișuri și câteva umerașe. Asta e tot. Mai mult nu-mi trebuie, aici îmi încap și hainele de fițe, și hainele de zi cu zi - dar ce greu sunt de găsit. Așa că aș da cu drag o sumă mare pe un cardigan sau pulover bun, care să reziste câțiva ani, dar problema e că nu mai am încredere în firme; piața e găunoasă și nu știi exact de ce dai. Nici dacă văd hainele pe viu nu sunt mereu sigură că pun mâna pe ceva ok, iar de pe net mă codesc să iau pentru că și dacă unele descrieri sună excelent (materiale naturale, sustenabilitate, firme mici), nu știu dacă o să nimeresc ceva care să mi se și potrivească până nu văd respectivul lucru. Să mă bazez oare pe retururi?

Ar trebui să învăț să tricotez și pulovere. Măcar acolo știu de unde să-mi iau fire de calitate. În fond, la câte pulovere și cardigane îmi trebuie în același timp, pot sigur să țin pasul cu propria cerere. Și măcar aș avea ceva cât de cât decent. Doamne iartă-mă, dacă mai insistă mult lumea modei pe stilul ăsta de capitalism, manufactura va redeveni baza.