Într-o bună zi, când îmi amintesc, trebuie să citesc un roman de Sandra Brown. N-am citit niciodată unul, iar Sandra Brown e de referință și e invocată de fiecare dată când e vorba de siropuri cu scene fierbinți, pentru că scenă literară de sex „fierbinte” ajunge să fie desemnată ca fiind „gen Sandra Brown”.

Există o tendință de a pune toate scenele de sex la grămadă - sau, mai exact, în două grămezi. Ai grămada în care scenele de sex sunt plăcute (atât de personaje, cât și, prezumtiv, de cititor), iar atunci literatura e „ușoară”; și ai grămada în care scenele de sex sunt neplăcute, iar atunci avem de-a face cu literatura „înaltă”. Nu știu dacă e neapărat obligatoriu să fie așa, dar în literatura înaltă nu prea țin minte situații în care personajele să facă sex de calitate; actul lor sexual e anost, inconfortabil, eventual scârbos, iar dacă se petrece spontan e doar pentru că personajele nu au motivație, nu pentru că ar exista atracție. În ce privește literatura ușoară, uneori descrie și violuri, care sunt neplăcute pentru personaje, dar nu există sex neplăcut în sensul în care personajul își amintește în toiul acțiunii de chipul machiat alb al bunicii din coșciug și mirosul ei de formol, deviind de la actul sexual înspre filozofia râmelor mâncătoare de cadavre.

Personal, mi se pare că reducerea ad Sandra Brown sau ad miserabilum a viziunii asupra scenei de sex e o greșeală. Scena de sex e foarte ofertantă și poate fi profund semnificativă. Ne arată personajul într-o ipostază care e și intimă, dar și în compania cuiva; e scos din starea normală și confruntat cu dorința și instinctul; trăirile sunt mai puternice și emoțiile mai intense. E o situație ideală să subliniezi o trăsătură negativă (în cazul romanului mizerabilist contemporan, trăsătura e aproape universal alienarea), să-i descoperi temeri sau inhibiții, să-l arăți pierzându-și cumpătul și rațiunea; sau, dimpotrivă, să scoți la iveală părțile lui pozitive - o blândețe neașteptată, capacitatea de a asculta, puterea de a trece peste propriile instincte atunci când e nevoie. Poți explora dorințele profunde, sau anumite tendințe care altfel rămân ascunse sau doar sugerate.

Poate că există o pudoare legată de sexualitate și în scris/citit, nu doar în viața reală și de asta Sandra Brown e o referință negativă (sau poate femeia chiar scrie slab, nu știu). Plăcerea pură e greu de suportat, pentru că și scriitorul sau cititorul e atras în intimitatea personajelor și confruntat cu propriile gânduri despre subiect, propriile jene sau pudori; e mai ușor ca dorința și erotismul să fie sugerate acolo unde nu e sex, picurate acolo unde nu jenează la fel de mult pentru că nu există trupuri goale și confruntarea cu carnalul. Poate că de asta e mai mult dezgust pentru romanul de dragoste decât pentru cel polițist, pentru Sandra Brown decât pentru Raymond Chandler - cele naturale ne sunt, totuși, străine.

Mă gândesc că există o jenă și în a descrie sexualitatea, mai ales dacă ești intelectual; dorința e la celălalt pol față de rațiunea rece, iar să evoci instinctul și plăcerea cu un aer pozitiv pare desuet, o joacă de copii și de oameni imaturi (spun „desuet” ca să nu zic „incomod”). În plus, e mult mai ușor să descrii o scenă de sex care merge prost decât una care merge bine; e mai ușor să evoci dezgustul sau oroarea când e vorba de corp și intimitate decât să descrii o plăcere sinceră. Iar să scrii sincer o scenă de sex e un pariu riscant: riști ca, în dulcele stil al criticii literare actuale, cititorii să tragă concluzii despre intimitatea ta pe baza a ce descrii; riști să fii luat în derâdere dacă scrii aiurea; riști ca personajele tale să pară prea ciudate, sau poate prea banale. Așa că mai bine gesturile sunt exagerate, nerealiste; mai bine personajele se detașează și suportă în loc să se implice; mai bine scârbă decât vulnerabilitate; mai bine vulgaritate decât intimitate.

Nu știu dacă Dan Alexe se lua în serios în „Miros de roșcată amară”, dar fragmentul ăsta mi se pare că reprezintă foarte bine criza sexului mizerabilist, care ar face orice ca nu cumva să fie „Sandra Brown”:

Am zbierat amândoi apoplectic în același timp când ne-a venit, și răcnetul a bubuit nocturn deasupra orașului, instalația sonoră declanșându-se iar noi gâfâind într-o inarticulată magmă de horcăieli cu bale și sufocări amplificate…

(Există și cărți în care alienarea în timpul sexului e justificată, personaje atât de deconectate încât vrei să demonstrezi că sunt deconectate și la nivelul cel mai intim - dar la un moment dat te întrebi de ce atâta alienare iar și iar, totuși. Scena de sex a literaturii înalte începe să fie ca ciorba din filmul cu ciorbă.)

De-a lungul timpului, am întâlnit o mulțime de scene de sex scrise cu o mulțime de obiective. Există desigur scenele din literatura erotică, cum ar fi „Povestea lui O” de Pauline Reage, care explorează trăirile unei masochiste (din păcate, finalul e slab); apoi scenele de sex din romanele de dragoste, care sunt de obicei despre explorări ale relației personajelor (Jordan L. Hawk are cărți bune, K.J. Charles iar). Dar cred că cel mai tare m-a impresionat „Victory Condition” de astolat, o nuvelă despre doi roboți (Optimus Prime și Megatron) prinși sub dărâmături fără speranță de scăpare.

M-a frapat în primă fază faptul că poate fi atât de erotică în stil și atmosferă, deși fizic vorbind e vorba de circuite și porturi de acces. Un fragment din cea mai tehnică scenă de masturbare la comandă pe care am citit-o vreodată, care demonstrează destul de bine că atunci când scrii pornografie contează mai puțin detaliile legate de corp și mai mult cele legate de senzații:

“Once I was secured in the next socket, another round of stimulation,” Megatron said. “Only this time, I’ll be delivering pulse currents to both sockets at once, offset by half the pulse frequency.”

Optimus was—panting. His visual center was going offline. His pleasure centers were sucking power out of every part of his body, except—except the dorsal access channel—

“Well?” Megatron said softly. “Go on, Prime. Just like before, you know how. Do it,” and Optimus wasn’t, he wasn’t going to, he wasn’t listening to Megatron anymore, except his body was listening; his power-management subsystem actually delivered the stimulation, and he jerked helplessly.

Aș putea analiza scena asta în detaliu, vorbind de diferențele între o artă vizuală (filmul, dar mai ales fotografia) și literatură, despre ce poți face când intri în mintea personajelor în loc să le vezi din afară, despre ce anume recunoaștem ca simboluri pentru senzație și trăire sau ce paralele trasăm cu experiența umană.

Dar dincolo de asta, sexualitatea e folosită pentru a crea o legătură între personaje, de a explora contrastul dintre ura față de cineva (a lui Optimus față de Megatron), înțelegerea față de trecut lui oribil și admirația față de realizările lui. E o ocazie de a vorbi despre politică, utopii, sclavie, care devin mai ușor de ascultat în cadrul seducției. Și conține versuri care mi-au plăcut mai mult decât orice volum de poezie modernă pe care am citit-o în ultimii ani. Un fragment care are forță și de unul singur, dar are și mai multă forță în context:

Let us build together
The empire of unsheathed knives and hungers
Where we will not lie in small rooms and say we want poetry
When all we want is to live
Let us pave the streets in corpses
They are paved so already, and we cannot raise the dead
But let us leave them out next time
Let us bury lies instead of the living
Whose mouths we stop up with stories
Let us build it soon, if not today

Nu știu dacă îți trebuie curaj să scrii ce a scris Dan Alexe în „Miros de roșcată amară”. Chiar și știind că ești penibil, poți oricând să te distanțezi de scriitură, să spui că e simbolică, o glumă, o parodie. Oamenii fac mișto? Zici că și tu făceai. Mi se pare mult mai curajos din partea lui astolat să scrie o scenă de sex fără exagerări parodice și fără portițe de scăpare, descriind-o cu plăcerile ei, cu micile lucruri care scoase din context sunt puțin penibile sau jenante (sau chiar și în acel moment sunt puțin penibile sau jenante pentru personaje), cu interacțiune reală, cu un pic de fetișism - și să treacă între măruntul individual și marile idei, între un ton vesel și unul tragic. Să presare versuri despre doborârea violentă a unui imperiu între două momente senzuale și să aibă încredere că cititorii o vor urma. E mult mai greu, cred, să fii sincer, decât să fii distanțat ironic; e mai greu să intri în psihologia cuiva real decât în a cuiva care doar plutește prin viață fără gânduri profunde sau motivații. Dar cine sunt eu să mă pun cu literatura înaltă? Doar citesc pornografie cinstită, ffs.