Am făcut un curs de caligrafie anul trecut - poate pentru că l-am găsit din întâmplare când căutam ceva interesant de făcut prin oraș, poate pentru că acum câțiva ani eram acasă la o prietenă artistă și mi-a dat penițele ei să mă joc cu ele, poate pentru că am un simț al umorului mai șui. Cert e că am văzut că există așa ceva și m-am dus.

Scrisul meu de mână cursiv a fost mereu o durere de cap pentru oricine a trebuit să-l citească, inclusiv pentru mine. Pot să simpatizez cu învățătoarea mea și cu profesorii care-mi treceau „Scrie mai frumos!” pe marginea lucrărilor, dar chestia asta n-a ajutat niciodată la nimic. Nu era ca și cum voiam să scriu urât.

Până la urmă, problema s-a rezolvat parțial la liceu când mi-am schimbat scrisul de mână cu o scriere necursivă. Iar pentru aceia dintre noi care folosesc „cursiv” ca sinonim pentru „scris de mână”, diferența e următoarea: în scrisul de mână cursiv scrii tot cuvântul dintr-o linie, fără să ridici stiloul de pe hârtie (evident, adaugi ulterior liniuțele la t-uri, punctele pe i, căciulițele și virgulele la diacritice); în scrisul de mână necursiv, scrii dezlegat. Literă cu literă, cum ar veni.

Mai sus, o poză comparativă cu scrisul meu de mână obișnuit și cel cursiv, pe care nu l-am mai exersat de multă vreme. Vedeți diferențele? Probabil că da. La scrierea cursivă se văd t-urile mai groase (pentru că și urc, și cobor pe linia principală, dar nu mereu nimeresc linia aia), c-urile deformate (nu mergeam niciodată suficient de departe cu colțul de sus), r-urile ocazional deformate. N-am avut niciodată foarte multă regularitate în scris.

Poate se simte mai bine văzut de aproape. Un paragraf cursiv, apoi același paragraf scris cum îl scriu acum:

Neregulat, de-abia lizibil. Nu prevăd vreo schimbare profundă a acestei situații.

Caligrafia, însă, e altă mâncare de pește. Dacă la scrisul de mână e importantă eficiența ca să poți să-ți iei notițe și să comunici în scris, la caligrafie problema e una de frumusețe. Treaba asta s-a văzut imediat în abordarea diferită a caligrafiei față de cea a scrisului de mână.

Impresii despre cursul live

Orice activități cauți, ai mult mai multe șanse să găsești grupuri și ateliere pentru copii decât pentru adulți, de parcă dorința de a face ceva interesant dispare odată cu maturizarea (spoiler: nu dispare). Așa că am fost încântată să văd în sfârșit ceva care să nu presupună spații și materiale pe care nu le am și nici să nu fie ceva dans de fițe, care mi s-ar potrivi ca două cizme stângi pe piciorul drept. În plus, în ciuda faptului că scriu de mână oribil, mi-a plăcut mereu ideea de a scrie de mână.

Cursul pe care l-am făcut a fost ținut de Amalia Bucur de la Amalia Calligraphy.

Amalia ține cursuri relativ frecvent, cu grupe suficient de mici (când am fost eu eram vreo 10 oameni) încât să poată vorbi cu fiecare cursant în parte, să răspundă la întrebări, să clarifice nelămuriri și să corecteze eventualele probleme, dar fără să ai impresia că ar sta cineva constant cu ochii pe tine. Majoritatea cursantelor erau femei, cu excepția unui singur bărbat - aș putea specula de ce femeile sunt mai interesate de cursuri de hobby, dar cred că ori aș vorbi din burtă, ori aș ajunge să-mi dau teza de doctorat pe tema asta, cu sondaje pentru statistici și interviuri cu diverse persoane pentru mai multe clarificări.

Indiferent cum ar fi, și indiferent ce a fost întâi, oul sau găina, cursul se simțea că se adresează mai degrabă unui public-țintă feminin: o atmosferă drăguță, literele reușite fiind încercuite în inimioare pe foile noastre de lucru, iar accentul fiind pus pe făcut lucruri drăgălașe cu scrisul caligrafic. Dar e ceva acolo și pentru aceia dintre noi care sunt mai degrabă scorpii decât prințese? Răspunsul meu e da. Poate că aspectul exterior al cursului e drăguț și pufos, dar ascunde un miez solid. Ai ce învăța și poți prinde mult mai repede și mai bine mișcarea de la cineva pregătit să te pregătească decât dacă încerci tu să faci lucruri de capul tău de pe internet. Iar în spatele zâmbetului prietenos și al inimioarelor, Amalia are cunoștințe solide, metodă de predare și materiale bine pregătite. Mi-a dat impresia de profesionistă care știe nu doar caligrafie, ci și cum să se adapteze așteptărilor celor din jur.

Ce faci în 12 ședințe

Primești un toc, o călimară, hârtii de exerciții - și multe explicații.

Cursul a fost în mare parte de caligrafie Copperplate, plus scurt de caligrafie modernă. Caligrafia Copperplate e una standardizată și destul de veche. Arată ca un scris de mână cursiv și foarte regulat, dar în practică nu este. Fiecare literă e de fapt compusă din mai multe linii trasate separat: a-ul mic, de exemplu, e compus dintr-o linioară de intrare, un oval și apoi un bastonaș. După cum zicea și Amalia, e mai degrabă pictură decât scris. E atât de multă pictură, de fapt, încât mă trezesc uneori că mă fură peisajul și uit la ce literă eram sau care era cuvântul, pentru că mă concentrez prea tare pe făcutul unei bucle cât mai puțin tremurate.

Dar să nu anticipăm. Am început cu ovale și bastonașe, ca în clasa întâi… dar nu chiar ca în clasa întâi, pentru că în clasa întâi foloseam stilouri. Penița flexibilă folosită în Copperplate are proprietatea interesantă de a modifica grosimea liniei în funcție de cât de tare apeși, ceea ce nu e valabil pentru stilou. Are și altă proprietate interesantă - cea de a arunca cu cerneală peste tot când ți se împiedică de o mică asperitate a hârtiei sau când ai luat prea multă cerneală pe peniță, dar această a doua proprietate nu e intenționată. Ah, și altă proprietate e că rămâi fără cerneală când ți-e lumea mai dragă, de exemplu în mijlocul ovalului.

Nu e nimic cu care să nu te poți obișnui, dar durează să-ți creezi obișnuința. În plus, e mai greu decât sună să faci ovale perfecte și consecvente, mai ales dacă nu ai exercițiu. E mai greu și să tragi linii drepte cu penița decât m-aș fi așteptat. Mâna tremură, ovalul parcă iese deformat sau nu se închide unde trebuie… și între timp încerci să nu împroști cu cerneală. Totul merge lent, așa că înveți câteva litere în fiecare ședință - teoretic, știi de ele de la școală, dar practic afli acum că în Copperplate „r” are 4 linii separate, două fiind subțiri și celelalte două groase.

Dar după ce prinzi mișcarea, lucrurile încep să meargă. Progresezi cu pași repezi și constați că diferența între ce făceai acum două ședințe și ce faci acum e palpabilă, mai ales dacă ți-ai luat puțin timp să exersezi acasă. E mișto și să ornamentezi, făcând tot felul de înflorituri la litere mici sau mari ca să le iei ochii privitorilor. Dar progresezi în precizie și eleganță, nu în viteză. Ca viteză, te poți aștepta să-ți ia câteva secunde bune să scrii o literă și la început, și la final. Iar acum stau și încerc diferite variante de înflorituri de fiecare dată când mă apucă să scriu ceva.

Spre deosebire de Copperplate, care e un stil standardizat, caligrafia modernă e un fel de termen-umbrelă pentru stiluri noi și mult mai puțin bătute în cuie. Ajută dacă ai un pic de consecvență de la un stil clasic, ajută și dacă te-ai obișnuit puțin cu instrumentul de scris și cu niște forme rotunjite mai frumoase, dar o să fiu sinceră: eu eram acolo pentru scris clasic.

La ce bun?

Am mai zis-o și în alte dăți: consumerismul ne răpește din oportunități. Nu sunt împotriva distracțiilor pasive - și mie îmi place să urmăresc pasiv un serial sau să mă distreze cineva sau ceva. E ok. Sunt bune și lucrurile astea. Dar cred că e important pentru noi și să facem lucruri activ, fie că e vorba de desenat, scris sau alte forme de creativitate. E grozav că avem totul la îndemână și nu suntem obligați să ne producem singuri lucrurile pe care ni le dorim, dar e mai puțin ideal că renunțăm la a crea pentru că găsim în alte părți lucruri similare cu ce am face noi.

Există o satisfacție în a crea lucruri și e trist că ori ne-o negăm, ori urmărim să scoatem profit din orice și renunțăm dacă nu devenim profesioniști rapid. Merită să avem lucruri pentru noi, posibilitatea să facem ceva doar pentru că vrem și putem. E distractiv. Fără presiune.

Dar să trecem peste teoriile despre om și lume. Cu caligrafia poți face diverse. Amalia are un business înfloritor de caligrafă, creând invitații pentru nunți și nu numai, apoi creează fonturi și materiale pentru caligrafi amatori, și evident predă. Nu i-am întrebat pe ceilalți cursanți ce vor ei să facă în mod foarte concret, dar dacă vrei să scrii felicitări frumoase, e perfect, înveți de aici.

În ce mă privește, lucrurile pe care vreau să le scriu au de-a face mai puțin cu evenimentele și ocaziile și mai mult cu simțul meu al umorului. Care simț al umorului e de gustibus. De exemplu, poți să scriu „Te-ai ofticat?” în cel mai dulce-răutăcios mod posibil.

Sau să postez alte ironii pe Facebook.

E distractiv. Sper să pot scrie toate prostiile în curând, dar deocamdată încă simt că sunt la început și exersez câte un cuvânt sau două, sau câte o literă. Încă nu simt că aș avea cât control aș vrea să am asupra peniței, dar să vedem ce va fi peste câteva luni.

Ideea pe care vreau s-o transmit aici e că avem atât de multă libertate, mai ales în ziua de azi. Putem să facem atât de multe lucruri - e păcat să ne restrângem posibilitățile din timpul liber doar la consum media sau să ne bazăm doar pe tiparele societății ca să ne alegem hobby-uri și distracții. În fond, e viața noastră. Putem face ce vrem.