Mă apucasem să scriu altă postare, dar întâi: o tiradă.

În momentul în care vine vorba de vacanță și distracții, majoritatea lumii presupune excursii. Plecat undeva. Mers cu avionul până nu știu unde într-un city break. Ceea ce e ok, you do you cum zice americanul, dar e un pic frustrant când nu ești genul și ești întrebat la greu unde mergi, unde mergi. Fraților, mie mi-i cam peste mână și tot procesul mi se pare agasant. Aeroporturile sunt mari și zgomotoase, avioanele uruie încontinuu în zbor. Ajungi lângă un oraș, pe urmă trebuie să ajungi în oraș, pe urmă cauți hotelul în care te-ai cazat - dacă ai noroc e ok și dacă nu, atunci nu e deloc ok. Poate e murdar. Sau poate că au decis să-ți pună pereți și ușă de sticlă la budă, pentru că am pățit-o și pe asta.

Excursiile sunt o presiune (te bucuri? te bucuri? îți place? te bucuri? e bine? te bucuri?), iar dacă te simți incomod sau nu-ți place, ai ocazia să te gândești câți bani ai aruncat pe fereastră doar ca să te simți mai puțin bine decât dacă ai fi stat acasă. Iar dacă vrei să pleci acasă, ghinion, ești prins acolo până la momentul plecării. Apoi, trebuie să te uiți din timp după obiective, deci ai altă bătaie de cap, mai ales dacă planificarea asta e un stres și nu o plăcere; iar dacă mergi pe principiul „lasă că vedem acolo”, te trezești cu sentimentul că ar fi trebuit să faci mai mult și poate ai ratat fix părțile importante.

Uneori constați, ca mine, că ești în vacanță în Creta și tu de fapt nu prea le mai ai cu marea, iar clima mediteraneeană te cam calcă pe nervi. Totul e arid, e plin de praf și nisip, iar tu stai într-o cameră de hotel în care curățenia nu e la mare preț. Dar hei, ești acolo? Ești acolo. De ce? Pentru că cineva a zis că ar fi o ideea bună. „Mergi în Creta. E distractiv.” Găsești o excursie într-un canion superb, pe unde poți să te plimbi, după care constați că propunerea pe care ai făcut-o a fost foarte nefericită pentru celălalt, care a reușit să-și bulească un picior de la prea mult efort, așa că te întorci din vacanță cu mai multe regrete decât cu altceva.

Apoi sunt lucrurile pe care te simți obligat să le vezi. Mergi la Vatican, te uiți la sute de busturi de piatră și te întrebi de ce, apoi treci printr-o sală cu zeci de hărți cu porțiunile Italiei și îți dai seama că o hartă e interesantă, dar 40 sunt prea multe. În Capela Sixtină, te uiți în sus și vezi clar că trebuie să-ți schimbi dioptriile, apoi te gândești că parcă există o grămadă de puzzle-uri cu imaginea și acolo poți să o vezi de aproape. Te întrebi dacă e capela Sistină sau Sixtină și pronunți cuvântul încercând să-l faci cumva între, ca să nu se prindă nimeni că ești incult (cauți, apoi, și constați că problema ta nu e lipsa de cultură, ci abundența ei - e Sixtină în română, Sistina în italiană, Sixtinum în latină, Sistine în engleză, iar tu ai avut nefericita șansă de a le întâlni pe toate astea de-a lungul timpului; nici nu e de mirare că nu mai știi cum e corect. Dar măcar știi că la cafea i se zice espresso și nu expresso).

Și, bineînțeles, nepotrivirile de interese. Tu vrei una, alții vor alta, până la urmă ajungi tot în muzee de artă și îți dai seama că dacă la artă mai veche te plictisești, dar cam înțelegi cam care e ideea, dar la arta din ultimul secol te uiți fără să pricepi nimic. Dacă ești cu un anumit gen de persoană, pleci capul într-o parte și faci „hm” cugetător - dar dacă ai noroc, desigur, de tovărășie bună, poți să pleci capul într-o parte și să zici, „Ai văzut vreodată ceva mai urât de-atât, în afară de restul muzeului?” Și pleci știind că poți face diferența între Picasso și Hundertwasser, pentru că Picasso îți dă impresia că știe totuși să deseneze, dar nu vrei să-i spui nimănui că ăsta e singurul criteriu.

Uneori, te bucuri de faptul că trebuie totuși să mâncați, pentru că ai obosit de atâta învârteală și poate ai și tu parte de ceva care să-ți placă. Te învârți prin Viena și cauți un loc unde să mănânci ceva, dar dacă austriecii au o bucătărie de calitate, tu încă n-ai găsit-o. Nu vei mai trăi o asemenea dezamăgire culinară până nu vei ajunge în Constanța (oraș care e iluminat stradal atât de prost încât te poți furișa prin conuri de umbră prin tot centrul, urmărindu-ți prada din întuneric).

Da, uneori e ok și pentru mine să plec din localitate. Uneori se aliniază stelele și sunt chiar încântată să fiu undeva (Amsterdam, Dublin, Oradea). Și e în regulă. E frumos. E plăcut. Am mai ieșit din casă, am mai văzut și altceva. Dar sunt experiențe care au doar 30-40% șanse să fie foarte bune sau bune, 30% șanse să fie suportabile și 30% șanse să fie un regret (iar dintre regrete, Creta am regretat-o câțiva ani după). Dacă e vorba să insiste cineva să merg undeva să fac un lucru, prefer să fiu chemată să montez mobilă; acolo am 70% șanse să mă distrez, iar dacă n-o fac, măcar îi prinde bine cuiva.

Înțeleg că mulți oameni sunt încântați de excursii și nu-i cer nimănui să-și schimbe părerea. Mergeți! Distracție plăcută! Povestiți-mi cum a fost, mă interesează impresiile altora. Eu personal o s-o iau mai ușor; nu bateți, ies eu din când în când din oraș.