Zilele astea se lansează la Brașov romanul „Stela” de Simona Goșu. Îmi trecuse prin minte să merg la lansare, dar pentru că lansările românești presupun deseori că vii cu tema făcută de acasă, am luat romanul înainte să merg încolo.

Nu știu dacă e vina romanului că n-am suportat să-l termin, sau dacă e vina altor romane românești care au venit înaintea lui și care au fost scrise într-un stil similar. Un personaj nu foarte educat, nu foarte capabil să se auto-analizeze plutește prin viață. Îl vedem în câteva scene în care nu se întâmplă mare lucru; timpul trece, viața trece, traume din trecut se întrezăresc în prezent, suferință neexprimată ca atare. Stilul e minimalist-realist, relațiile dintre oameni sunt reci. Ideea e că… felie de viață?

„Stela” e menajeră, merge din casă în casă. Are o relație nu prea bună cu copiii și cu soțul - relația cu copiii s-ar putea descrie chiar ca fiind „distantă”. Și-a pierdut casa. Se întreabă, ca cetățeanul turmentat, ea ce votează. Viața trece pe lângă ea.

Dar Stela seamănă cu Sonia din „Sonia ridică mâna” de Lavinia Braniște - o tânără care are un job oarecare, locuiește cu un om cu care are o relație pe care n-o prea are și de care nu se poate apropia. Și-a pierdut tatăl. Poate își regăsește bunicul, care e un om de căcat. Relația cu mama e mai degrabă distantă. Plutește prin viață, nu reacționează la mai nimic. (Ce are bun „Sonia ridică mâna” e o meditație despre neputința de a cunoaște cu adevărat anii ‘70, pentru că toți și-i amintesc altfel - iar meditația asta eclipsează deriva personajului.)

„Copiii ecosistemului” de Ilinca Mănescu e teoretic o distopie queer, dar practic Nora e copywriter, are o relație nu prea bună și foarte distantă cu părinții, are traume din trecut și personajul plutește prin viață fără să aibă legături cu mai nimeni. Suferință neexprimată prea tare.

„Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” de Florin Lăzărescu e despre un bătrân care are o relație distantă cu fiul, care e corporatist. Nu prea pricepe el cum e cu viața și cu tehnologia nouă. Se duce să-și vadă copilul și dă nas în nas cu lumea modernă, pe care n-o prea pricepe. Se suferă în tăcere? Da, cum să nu.

Și astea sunt doar exemplele care mi-au venit în minte repede - sunt sigură că aș mai putea găsi câteva, dacă m-aș uita pe lista cu ce am citit în ultimii ani, iar asta în condițiile în care nu citesc foarte multă literatură română.

Remarc alienare, nepotrivire în lumea care merge prea repede, lipsă de direcție și de sens, scene de viață, explorarea unor personaje nu foarte strălucite care nu par să aibă o viață interioară foarte bogată. Conversații și scene surprinse parcă în tren sau în public, în context mai mult ghicit decât altfel. Poate că e interesant să citești una-două cărți așa, dar la un moment dat vezi că e un întreg curent și cam toate seamănă unele cu altele. Mă întrebam de unde și de ce sunt cărțile astea așa - până când mi-a dat Alexandru Lamba (scriitorul) cheia să înțeleg.

(Bine, dialogul a mers cam așa:

Alexandru Lamba: Din câte înțeleg, „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” a fost gândit ca scenariu de film și…

Eu: SCRIITORII ROMÂNI SCRIU SCENARII DE FILM! Exact așa!!! ASTA E!

Alexandru Lamba: …?! Nu asta spuneam.

Eu: Dar e o idee grozavă! Mă duc s-o scriu!

Alexandru Lamba: Stai! Nu asta ziceam! Hei, hai înap-… Ok, a fugit, n-am cu cine.)

Deci, cheia e următoarea: scriitorii români au început să scrie în stilul noului val cinematografic românesc. Scene grele, încărcate, dialoguri care nu sunt despre ce sunt de fapt, traume, suferință, dificultăți în familie, conflictul dintre generații. Ok. Dar pe lângă faptul că au preluat temele, au preluat și un stil de a scrie cinematografic. Personajele tac mult și greu - sau vorbesc mult și degeaba.

Problema e că filmul ne arată oamenii cum îi vedem: din exterior. Putem face presupuneri despre ce simt sau gândesc personajele, dar mai mult deducem din context. Actorii transmit idei prin gesturi, prin priviri lungi și sugestive, prin expresii. În cărți, însă, vedem oamenii din interior. Le auzim gândurile, le aflăm trăirile. Chiar dacă ei nu sunt capabili să exprime ce simt, naratorul este. Nu vedem tensiunea pe ecran, dar o putem afla din ce ni se spune despre trăirile lor.

Doar că în cărțile românești care folosesc stilul ăsta, interiorul e tratat ca o reflexie a exteriorului. Monologul interior e un monolog pe care personajul l-ar putea avea și în exterior, dacă cititorul ar fi în aceeași cameră cu el. Aceeași voce, același stil - e cel mult o expunere în mai mult detaliu a ce spun cu voce tare. Asta sună ca o idee bună, pentru că personajele devin consecvente - dar nu este. În realitate, oamenii nu sunt ca niște butuci care stau solid acolo unde sunt. Sunt fluizi, prin ei curg curente contradictorii, iar ce iese la suprafață e doar o parte din ce se întâmplă dedesubt. Sunt multe lucruri care rămân neexprimate, multe tensiuni care nu răzbat la suprafață prin cuvinte. Porniri înfrânate, conexiuni pe care nu le spui cu voce tare, imagini pe care nu le comunici celorlalți, emoții complexe sau reprimate.

Tocmai lucrurile astea lipsesc din descrierea interioară a personajelor din cărțile de care vorbesc. Și pentru că nu sunt jucate de actori pe care îi interpretăm după gestică, ci sunt descrise din interior, sună de parcă ele sunt lipsite de subtilitățile pe care le avem noi ceilalți. Par goale, simple până la prostie. Nu le sclipește viața în priviri.

Inițial am luat-o ca pe o fetișizare a unor persoane percepute ca fiind „inferioare” (generații vechi, clasele de jos, eventual și echivalentul intelectual al „muncitorului în fabrică” - copywriterul sau content writerul); din ce alt motiv să refuzi cu obstinație să descrii o viață interioară mai complexă, să le dai ceva de făcut, un pic de capacitate de auto-analiză? De ce să nu le acorzi privilegiul de a le vedea ca fiind ființe la fel de complete și complexe ca tine, chiar dacă din alt mediu? De ce să nu încerci măcar?

Literatura română de genul ăsta mi se părea un fel de anti-Pratchett: creând portretele unor personaje-standard din pături rar luate în seamă și privindu-le în detaliu ca pe curiozități la care să ne uităm superior; pe când Terry Pratchett scrie fantasy, dar iubește oamenii din popor, îi descrie cu personalități, cu logică proprie, cu gestică și mimică care un sens și îi descriu ca oameni. Autorii români par să zică, „Acestea sunt personaje-tip dintr-o categorie rămasă în urmă, am explorat ideile astea în scris ca să n-o faci tu în viața reală”, iar Terry Pratchett pare să zică, „Dacă asculți, oamenii sunt grozavi și oricine are o poveste.”

Dar acum încep să mă gândesc că una dintre probleme e că autorii români scriu filme. Chiar dacă își descriu personajele din interior, le văd tot din exterior. Și, mai ales, nu au la îndemână tot arsenalul ficțiunii. Pe ecran nu poți să descrii ceva care nu se vede pe fața sau în gestica personajului - dar în cărți da. Poți să exprimi logica internă a personajului, chiar dacă el n-o exprimă, pentru că acea logică internă există mereu. Iar dacă n-o faci, e bine să știi că personajele tale pot să sune a tinichea goală.